COMENTARIU Valeriu Şuhan: Sindromul şi blestemul ”Tătucului”

Lumea de până acum pare să apună iar cea care stă să vină, aduce cu sine schimbări de paradigmă în tot şi toate.

Multe dintre acestea sunt departe de ceea ce ne-am dori, iar unele ne repugnă de-a dreptul.

Într-un poem al lui Marin Sorescu, un ţăran, oltean, bineînţeles, zicea, ”bă, s-a-ntors Lumea cu c...-n sus şi se scufundă Pământul...”

Dacă luăm în seamă avertismentele multor personalităţi din varii domenii, contemporani ai noştri, vorbele cu încărcătură de simbol ale acelui ţăran, par a se potrivi foarte bine.

Avem dovada concretă a unor provocări pe care nu ni le-am fi închipuit până nu demult.

În general, schimbările sperie, angoasează, dar astea de-acum sunt atât de ameninţătoare că dezordinea endemică aruncă lumea într-o profundă criză, iar pe oameni îi cuprinde o depresie devastatoare.

De aici până la panica generalizată, nu mai e decât un pas. Mic.

Sintagmele legate de război sunt tot mai prezente, război economic, război social, război pentru resurse, război împotriva terorismului sau a infracţionalităţii, inundând conştiinţa oamenilor cu prezenţa lor şi-i înfricoşându-i.

Interesele, sferele de influenţă, ameninţările asimetrice, tatonările tactice, militar şi informativ, din marea Chinei până la Oceanul Îngheţat, din Atlantic în Pacific, completează scena lumii şi se acutizează periculos.

În astfel de situaţii, statele, naţiunile, strâng rândurile iar conducătorii lor, dacă sunt responsabili, se preocupă, se străduiesc, să unească oamenii, să evite confruntarea şi să le conserve viaţa, libertatea şi proprietatea.

Democraţia este singurul garant al tuturor acestora, iar tentativele actuale de schimbare a paradigmei sale, sunt acţiuni evidente de compromitere şi alienare a valorilor pe care le promovează.

Noi suntem încă la grădiniţă din perspectiva învăţării democraţiei, dar nici nu ne străduim să parcurgem cu ceva mai multă râvnă, etapele cunoaşterii şi aplicării sale.

La noi, nevoia ”tătucului” este ca un blestem al experienţei ţariste dar şi comuniste, care s-a răsfrânt din Est, insidios şi paradoxal continuu, otrăvindu-ne viitorul.

Toţi preşedinţii noştri, cu excepţia lui Emil Constantinescu, s-au străduit să intre în pielea tătucului salvator, providenţial, dar în fapt, au fost preocupaţi de imaginea proprie prin care să-şi consolideze puterea cât mai mult.

Sindromul ”tătucului” sub aspectul său biunivoc în relaţia cu poporul, ne-a adus aici unde suntem, a şaptea roată la căruţă în Europa.

”Tătucii” noştri n-au fost deloc în stare să coaguleze forţa naţiunii pentru realizarea intereselor sale legitime, având în vedere numărul populaţiei, resursele naturale şi umane, poziţia geografică şi strategică.

Eşecul lor este incontestabil, al nostru, în ansamblu.

Unul dintre motive este acela că nici unul nu şi-a asumat rolul primordial cu care i-a investit Constituţia adică, ”exercitarea funcţiei de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”. ( art. 80 al. 2 )

”Tătucii” noştri ca să-şi asigure realegerea pentru un al doilea mandat, Doamne fereşte să fi fost mai multe, s-au situat făţiş de partea unuia sau altuia dintre partidele politice. Au fost părtinitori şi nicidecum, mediatori oneşti.

Acest rol de mediator a fost ignorat aproape complet, iar rezultatul a fost antagonizarea forţelor politice mult peste limitele fireşti, dar şi a societăţii în ansamblu, urmare a stimulării cu inconştienţă şi interesat, a preferinţelor politice.

Aşa s-a ajuns ca domnul Orban să-şi îndemne la un moment dat colegii de partid, ”să dea cu parul” în adversarii politic. Chiar dacă metaforică, expresia indică un mod de a gândi. Vetust şi anacronic.

De-a lungul timpului, accentele au devenit treptat dramatice, ducând la confruntări violente de care ar trebui să le fie ruşine acestor ”tătuci”, dar şi nouă.

Lipsa dialogului politic adevărat, mediat de un preşedinte dedicat naţiunii şi mandatului său, a făcut ca ceea ce a înfăptuit un executiv, să fie anulat de următorul.

Doar ca exemplu, uitaţi-vă câte legi ale învăţământului s-au adoptat în 30 de ani şi nu ne mai putem mira că şcoala românească e cum e.

Cred că n-a uitat nimeni zicerea unuia dintre ”tătuci” că în România şcoala produce tâmpiţi. Un asemenea blam îl uiţi cu greu.

Cert este că ”tătucii” ne-au infantilizat şi ne-au dat imaginea de societate mediocră, dependentă de un părinte al naţiunii, binefăcător şi atoateştiutor.

Noi ne-am născut europeni, dar nu ne-am obişnuit cu asta.

Ne-a dat peste degete câte un ”tătuc”...