DOSARUL FORMELOR FĂRĂ FOND / În “Cazul Manole”, alias guvernatorul BNR Mugur Isărescu, CNSAS a falsificat probele

Departe de mine gîndul de a contesta justeţea majorităţii acţiunilor Consiliului Naţional pentru Studierea Securităţii, instituţie la naşterea căreia am contribuit, atît prin implicarea mea (în calitatea de consilier al regretatului Constantin Ticu Dumitrescu) la redactarea ”Legii Ticu” (Legea 187 din 12 decembrie 1999) , dar şi ulterior, în 2006, într-o situaţie de criză, pentru că legea nu mai corespundea principiilor europene ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, am operat noi modificări. Era încă totuşi prea devreme şi nu ne racordasem pe deplin acestor norme. Dealtfel, în 31 ianuarie 2008 Curtea Constituţională, prin decizia 51 a declarat neconstituţionale atît reglementările legii, cît şi completările şi modificările operate. Atunci, am iniţiat în calitate de consilier de stat pe probleme de siguranţă naţională Ordonanţa de urgenţă care în 3 martie 2008 a salvat practic instituţia, stabilind practic cadrul legal actual al funcţionării CNSAS. Am apărat din răsputeri instituţia, de a cărei soartă m-am simţit întodeauna legat şi mă simt responsabil, în toate împrejurările în care a fost atacată public sau privat, am fost şi sînt unul dintre beneficiarii săi, în calitate de cercetător acreditat, prin accesul în condiţiile legii pe care mi l-au facilitat angajaţii ei, cu amabilitate şi profesionalism, la dosarele fostei Securităţi – pentru că, deşi cu un doctorat în istoria Securităţii susţinut la Universitatea Bucureşti în 2002, tema nu a încetat vreo clipă să mă preocupe.

Dar am şi criticat-o, atunci cînd am sesizat derapaje, nu atît ale instituţiei, cît ale unora dintre angajaţi ori colaboratori. Mă refer aici la faptul că s-a arătat, mai ales într-o perioadă de început, o prea mare apetenţă pentru obţinerea unui succes facil de imagine, prin publicitarea unor ”scandaluri”, a unor ”cazuri” gen ”colaborarea cu Securitatea” a lui X sau Y. Au fost vizate personalităţi ale culturii române, precum Ştefan Augustin Doinaş, Adrian Marino, Dinu C. Gurescu şi alţii, mai nou ”colaborarea” (total nedovedită) a lui Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei. Din păcate, s-a consumat mai puţină energie pentru cercetarea Securităţii în sine, pentru a străpunge zidul de tăcere şi taină care înconjoară încă multe din aspectele sistemului de funcţionare şi organziare al poliţiei politice comuniste din România şi îndeosebi pentru a stabili identitatea şi biografiile fostelor ei cadre. Riscul şi tentaţiile CNSAS-ului sînt legate încă de această tendiţă de ”tabloidizare” a Securităţii, în scopul unor ”lovituri de imagine”. Asta, ca să nu mai spunem despre răspunsul la ”comenzi” politice (totuşi, Colegiul CNSAS e stabilit în largă majoritate politic), vizibil mai ales în cazul lipsei unor investigaţii altfel decît formale, cu privire la trecutul de colaborator al Securităţii al fostului preşedinte Băsescu, demult bănuit şi numai de curînd dovedit, prin probele furnizate de dosare, chiar dacă acesta nu e încă definitiv stabilit printr-o decizie a instanţei.

Ce are CNSAS cu Isărescu?

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a trimis în 15 iunie a.c. către Curtea de Apel Bucureşti o ”Acţiune în constatare” a calităţii de colaborator al Securităţii a lui Isărescu, în baza unei Note în constatare, semnată de Răzvan Popa, directorul Direcţiei de Investigaţii. Acte procedurale altfel legale şi fireşti ale instituţiei, dar de astă dată, după părerea mea, lipsite de un fundament serios. Acţiunea în instanţă reia toate datele conţinute în Nota de constatare, care e o notă internă validată astfel prin vot, exprimat asupra ei de majoritatea membrilor Colegiului. Nu mai exprim aici opiniile mele legate de ”dedesubturile” acestei acţiuni de compromitere a guvernatorului Băncii Naţionale, pe care le-am pus într-un articol anterior publicat de MEDIAFAX atît în sarcina unor interese politice, în care atît liberalii, cît şi social-democraţii şi-au dat mîna pentru a-l ”debarca” pe Mugur Isărescu, cît şi a unor animozităţi personale, pe care le manifestă faţă de el persoane cu o oarecare influenţă, precum Lucian Isar, Daniel Zamfir sau Gheorghe Piperea. De la ultimii doi a venit Legea 161, cu ”dedicaţie” pentru Mugur Isărescu, fapt notoriu în spaţiul public, care a dus la ”reverificarea” guvernatorului BNR la CNSAS. De altfel, de la Piperea, preşedinte al Asociaţiei ”Parakletos” (”Sfetnicul”). a pornit, după adoptarea legii, şi cererea de verificare în arhiva Securităţii a guvernatorului, soldată cu ”Nota de constatare” discutată în şedinţa Colegiului CNSAS din 9 iunie 2020.

Consiliul are datoria legală de a răspunde unei asemenea cereri, dar mi-a părut evident că a făcut-o cu exces de zel şi tendenţiozitate. Am arătat atunci că, de fapt, această notă reia practic conţinutul unui articol publicat pe site-ul PressOne, în 12 martie 2017 de jurnalista de investigaţii Emilia Şercan, care a cercetat ”dosarul de obiectiv” de la Insitutul de Economie Mondială şi am numit această acţiune a CNSAS drept o ”ciorbă reîncălzită”. O analiză a conţinutului formal al incriminărilor aduse de CNSAS, prin ”Acţiunea în constatare” trimisă către secţia de contencios a Curţii de Apel nu-mi schimbă opinia. Cum nu o face nici cea de fond. Dimpotrivă.

Pe un ton sentenţios, în acţiunea CNSAS către instanţă se reiau datele din nota de constatare, însă în cu totul altă ”prezentare” care o denaturează în conţinut şi o înfăşoară într-un ambalaj menit să impresioneze un necunoscător al arhivelor Securităţii, printr-o înşiruire de date culese din dosare, care se sfîrşesc cu afirmaţia că ”a colaborat cu organele de securitate, transmiţîndu-le informaţii sub nume conspirativ”, încă din 1979. Totul ar fi în bună regulă pînă aici, dar nu e de fapt. Se încearcă prezentarea lui Mugur Isărescu drept o ”sursă cu vechime” a Securităţii, printr-o menţionare a tuturor raporturilor lui cu ofiţerul de securitate de la locul de muncă, omiţîndu-se două aspecte: mai întîi, caracterul special al acestuia şi apoi caracterul specific pe care îl prezenta, în cadrul Securităţii, colaborarea ei cu un membru de partid. O să incep cu cel de-al doilea aspect.

De la ”Investigaţii” a plecat ”persoană de sprijin” şi a ajuns la instanţă ”informator”

CNSAS nu numai că nu aduce vreo lămurire necesară oricărei instanţe care nu are de unde să cunoască practicile Securităţii, circumstanţele şi împrejurările în care aceasta a acţionat, dar foloseşte formulări neconforme cu documentele pe care îşi bazează acţiunea, pentru a o influenţa în defavoarea ”inculpatului”. Prezentînd o lungă înşiruire de documente, în principal evidenţe ale reţelei informative şi note, acţiunea înaintată de Consiliu conchide că, ”aşa cum rezultă din Nota de constatare (a Direcţiei de investigaţii – n.n,), dl. Mugur Isărescu a activat ca informator (sublinierea mea) în perioada 1979-1989”. Numai că în Nota de constatare invocată nu se spune nimic despre ”informator”,  ci despre ”persoană de sprijin”, ceea ce e altceva, iar cei de la CNSAS cunosc acest lucru. ”Informator” sună însă mai incriminant. E o eroare materială care, din capul locului, ar putea lovi de nulitate acţiunea în instanţă decisă de Colegiu. Pentru că, între ”informator” şi ”persoană de sprijin”, aşa cum apare Isărescu în Nota de constatare discutată şi aprobată de fapt de acesta pentru a fi trimisă în instanţă, există deosebiri sensibile (angajaţii instituţiei trebuie să ştie acest lucru, iar dacă nu o ştiu, n-au ce căuta acolo).

Dar ”Acţiunea în constatare” trimisă în instanţă de CNSAS cultivă această serioasă confuzie. În acceptul Securităţii şi în conformitate cu reglementările interne ale acesteia, între ”informator” şi ”persoană de sprijin” există diferenţe pe care aceasta le marca în mod clar. De pildă, în ”Instrucţiunile privind activitatea de creare şi folosire a reţelei informative a aparatului de Securitate” cu nr. nr. D – 00180, elaborate în 1987 şi transmise Inspectoratelor judeţene de Securitate sub formă de broşură cu menţiunea „Strict secret”, fiind prelucrate de conducerea acestora cu structurile operative ale Departamentului Securităţii Statului, definiţia informatorului este stabilită la Art. 5, iar cea a ”persoanei de sprijin” la Art.6. Distincţia era valabilă şi înainte de această dată, începînd din 1967, de la crearea Consiliului Securităţii Statului, cum a fost re-denumit aparatul de securitate, la intrarea lui sub un riguros control de partid.

În acceptul Securităţii şi în conformitate cu reglementările interne ale acesteia,  ”informatorul este persoana cu posibilităţi de informare şi calităţi personale adecvate, care, sub îndrumarea nemijlocită a ofiţerului de Securitate, caută în mod activ şi culege sistematic informaţii despre persoane şi fapte ce fac obiectivul urmăririi informative ori îndeplineşte alte sarcini de cunoaştere, prevenire şi contracarare a activităţilor de natură să afecteze securitatea statului”. Informatorii sînt folosiţi ”prioritar în combinaţii informative şi alte măsuri ofensive întreprinse pentru descoperirea, prevenirea şi lichidarea infracţiunilor” contra securităţii statului, pentru ”cunoaşterea şi zădărnicirea acţiunilor duşmănoase” împotriva regimului.

Aceasta din urmă e definită la Art. 6 drept ”persoana care, pe baza instructajului general făcut de cadrele de Securitate conform planurilor de căutare a informaţiilor” se foloseşte ”cu precădere pentru obţinerea informaţiilor de primă sesizare despre orice fapte, situaţii sau împrejurări care interesează securitatea statului. Persoanele de sprijin se -folosesc îndeosebi pentru asigurarea securităţii obiectivelor economice (mai ales în dispecerate şi puncte de comandă, precum şi în alte locuri importante sau vulnerabile), pentru cunoaşterea situaţiei operative în zonele obiectivelor (…) precum şi pentru acoperirea informativă a diferitelor colectivităţi”. În concret, persoana de sprijin nu era instruită de organele de securitate în activitatea de culegere de date şi informaţii, în menţinerea unei legături secrete cu un ofiţer de informaţii, în studierea, culegerea şi transmiterea de informaţii către ofiţerul de legătură şi nici în ceea ce priveşte măsurile de protecţie a informaţiilor, inclusiv de protecţie personală, a activitătii şi a întâlnirilor secrete. Bunăoară, întâlnirile organelor de securitate cu persoana de sprijin nu aveau niciodată loc în “case de lucru” sau “case conspirative” (condiţie obligatorie pentru a delimita activitatea informatorului /colaboratorului faţă de cea a persoanei de sprijin) ci se putea desfăşura oriunde, inclusiv în biroul ofiţerului acoperit care activa în biroul de cadre (de personal). Definitoriu pentru activitatea persoanei de sprijin este sintagma “informaţii de primă sesizare” din care rezultă că informaţiile obţinute de la persoana de sprijin erau folosite întotdeauna în completarea informaţiilor provenite de la reţeaua informativă.   E cu totul altceva, parcă. Dar dădea mai bine, în acţiunea CNSAS, ca de la Direcţia de Investigaţii şi pînă la instanţă, guvernatorul Băncii Naţionale să apară drept informator, etichetă în mod aproape necondiţionat infamantă, faţă de ”persoană de sprijin”, ceea ce sună (şi e!) mult mai benign şi necesită informaţii suplimentare.

Pe de altă parte, începînd din 1967, o hotărîre a Prezidiului Permanent şi apoi tradusă într-una a Consiliului de Miniştri, din 13 septembrie 1967 interzicea Securităţii să ancheteze ori să recruteze în reţeaua informativă membrii de partid, fără acceptul organelor de partid. Ajuns la putere, Ceauşescu a aflat cu stupoare că, în trecut, Securitatea îl urmărise atît pe el, cît şi pe alţi membri ai Comitetului Central. Furios la culme, el exprima la şedinţa pregătitoare a Plenarei CC din 22-25 aprilie 1968 în aceşti termeni: ”Securitatea a fost un cal nărăvaş, pe care nimeni n-a ştiut să-l călărească”. De notorietate este cazul colonelului doctor Sechter, medicul personal al cuplului Ceauşescu care, urmare a încercării de recrutare, prin santaj, de către generalul de securitate Pleşiţa, s-a sinucis în anul 1971. De atunci încolo, s-a instituit controlul riguros asupra acţiunilor ei, exercitat prin organele de partid, despre care vorbeam. În aceste condiţii, un membru de partid, cum Isărescu era în 1979, cînd apare ”recrutat”, nu putea să fie decît cel mult ”persoană de sprijin” şi nu informator. Chiar dacă ”dă mai bine la instanţă”, acesta e un fals material uşor de sesizat, o diferenţă între documentul Direcţiei de investigaţii şi ceea ce a ajuns la instanţă, de natură să agraveze situaţia guvernatorului Băncii Naţionale. Pentru că nu e adevărat, din capul locului!

Mugur Isărescu nu a ”activat ca informator” în nicio perioadă, la Institutul de Economie Mondială.

Sînt informaţii pe care nu numai că oricum Colegiul CNSAS nu le oferă instanţei, care ar urma să decidă ”în orb”, dar face în mod voit un fals, creînd o confuzie voită între ”informator” şi persoană de sprijin”, două categorii total diferite şi încălcînd astfel nu numai propria lege, ci şi legea penală. Astfel încît dorinţa de a se arăta mai ”catolici decît papa”, şi de a-l înfunda pe Isărescu, de oriunde ar fi venit ”porunca” (se pare că foarte de sus, de vreme ce atîta exces de zel) s-ar putea, în cele din urmă, să-i coste scump pe membrii Colegiului. Pînă una-alta, riscă doar să se facă de rîs. Cum, veţi vedea mîine.