Editorial: Cea mai eficientă tactică a UE în războiul din Ucraina

S-au reluat aceleaşi discuţii care datează de mai bine de doi ani, când UE încerca să pregătească o definiţie a categoriilor de energie care merită să fie considerate verzi, iar energia nucleară era subiect de controversă. Franţa, ca ţară unde reactoarele nucleare furnizează peste 70% din energie, presează pentru politici europene care să recunoască energia nucleară drept nepoluantă şi să crească finanţarea pentru centrale nucleare noi. De asta vrea să formeze o alianţă de state cu interese similare, de la Polonia, Ungaria şi România (unde Nuclearelectrica a cerut Comisiei Europene încă din 2020 să recunoscă rolul energiei nucleare în decarbonizarea sectorului energetic) până la Olanda, Suedia şi Finlanda. În schimb, Germania, Austria şi Luxemburg nu susţin mărirea finanţării pentru o industrie considerată riscantă şi pentru om, şi pentru mediu.

Preşedintele Emmanuel Macron susţine că Europa are nevoie de industria nucleară ca să poată fi competitivă faţă de SUA şi China, aşa încât vrea ca o parte din banii viitoarei „bănci a hidrogenului” care va fi înfiinţată de UE să meargă spre producţia de hidrogen din surse nucleare (hidrogenul „roşu”, spre deosebire de cel „verde”, din sursă eoliană sau solară). Liderii UE consideră într-adevăr hidrogenul ca fiind esenţial pentru decarbonizare, dar nu înclină spre viziunea măreaţă a lui Macron şi mai ales nu agreează tendinţa lui de a acţiona rapid. Mai exact, în loc să aştepte la infinit să se înduplece Germania, Franţa a ameninţat direct că blochează construcţia conductei BarMar, care va transporta hidrogen de la Barcelona la Marsilia până la Berlin, dacă Germania şi Spania nu acceptă planul lui ca UE să accepte investiţii în hidrogen roşu.

Dosarul hidrogenului este numai unul din cele în care UE s-a mişcat cât a putut de încet după declanşarea războiului din Ucraina şi a preferat mereu amânări şi negocieri prelungite, deşi susţine că priorităţile ei sunt independenţa energetică faţă de Rusia şi o energie ieftină pentru consumatori. Reuniunea de acum de la Stockholm a fost convocată, de pildă, în primul rând pentru ca miniştrii energiei să cântărească încă o dată dacă şi cum ar trebui să fie reformată piaţa electricităţii, în aşa fel încât facturile consumatorilor să scadă. Problema datează din primăvara trecută, când după declanşarea războiului din Ucraina energia s-a scumpit continuu, graţie mecanismului prin care la bursă preţul este decis mereu de cei mai scumpi participanţi, adică de producătorii pe bază de gaze, nu de cei mai ieftini, din surse regenerabile.

Franţa şi Spania, unde cea mai mare parte a energiei provine din surse regenerabile, susţin că încă din acest an ar trebui decuplat preţul electricităţii produse din surse cu emisii scăzute de carbon (solară, eoliană şi nucleară) de preţul celei produse pe bază de gaz. În schimb, Germania sau Olanda, unde energia se produce în mare măsură din combustibili fosili, se opun, susţinând că aşa mai mult s-ar perturba piaţa, investitorii s-ar enerva, iar UE are nevoie de impozitele pe profitul marilor producători ca să poată finanţa tranziţia la energia verde. Aşa se face că, deşi anul trecut reforma respectivă părea iminentă, ţinând cont de lovitura de proporţii dată economiei europene şi cetăţenilor de scumpirea energiei, acum nu mai pare deloc să fie o urgenţă, poziţia Germaniei fiind că o asemenea schimbare ar trebui amânată până după alegerile europarlamentare din 2024.

La fel, UE a reuşit anul trecut să amâne cu multe luni stabilirea unui plafon de preţ pentru gaze. Modul cum l-a stabilit până la urmă, în luna decembrie, fereşte teoretic economia europeană de daune majore din cauza unor scumpiri necontrolate, dar şi de orice acuzaţie de protecţionism care ar justifica o reacţie negativă a companiilor. Plafonul de 180 euro/MWh la gaze a intrat în vigoare în februarie, dar regula e că poate funcţiona doar pe 20 de zile şi numai dacă gazele trec de plafon timp de 3 zile consecutiv, iar în aceleaşi 3 zile sunt concomitent şi mai scumpe cu 35 de euro decât preţul GPL. Anul trecut, când gazul ajunsese la 350 de euro, un asemenea plafon ar fi fost foarte eficient; acum însă, când datorită iernii blânde preţul a scăzut spre 50 de euro, este evident că plafonul nu funcţionează, iar până la următorul sezon rece mai e mult şi se pot întâmpla multe pe frontul din Ucraina.

Temporizarea, esenţa politicii UE după începerea războiului din Ucraina, a fost la început o tactică prin care în special liderii occidentali au încercat să evite o implicare mai mare în război. Pentru fiecare fază de escaladare, de la faimoasele livrări de căşti germane şi până la actualele discuţii despre tancuri sau avioane, s-au întâmplat nenumărate discuţii şi amânări. Numai că UE a fost încă şi mai puţin dispusă să se implice în propria economie. Deşi liderii de la Bruxelles păreau gata să intervină mereu cu un plan de acţiune comun când era vorba de o criză (criza financiară, pandemia, decarbonizarea), acum ca prin minune s-au abţinut de la orice plan şi au lăsat pe umerii statelor membre să-şi facă aşa cum se pricep propriile programe de subvenţii la facturi şi propriile iniţiative de suprataxare a profiturilor pentru companiile energetice. De unde şi situaţii ridicole, cum a fost cea cu încercarea nereuşită a României de a suprataxa OMV Petrom şi întrebările ulterioare la UE despre cum ar fi trebuit să procedeze.

Politica de temporizare a UE n-a fost motivată nici de lene, nici de lipsă de voinţă politică, ci de încercarea de a amâna conştient şi cât mai mult timp orice fel de decizii care ar agita prea tare apele în aşa fel încât să modifice ordinea economică şi financiară dinainte de războiul din Ucraina. Ţinând cont de perspectiva recesiunii şi de situaţia delicată a datoriilor lor, statele occidentale s-au ferit să provoace pieţele financiare, şi de asta au amânat toate iniţiativele de schimbare a regulilor pe piaţa energiei. Acum, previziunile economice s-au ameliorat pe hârtie pentru majoritatea statelor europene, pur şi simplu fiindcă iarna n-a fost aspră şi pentru că UE a reuşit să treacă de ea prin strângerea curelei din partea cetăţenilor. Dacă vara trecută UE propunea reducerea consumului de gaze al europenilor cu 15%, Eurostat arată acum că în perioada august-noiembrie 2022, consumul de gaze în UE a scăzut cu 20,1%, iar în perioada august 2022 – ianuarie 2023 a scăzut cu 19,3% faţă de perioadele corespunzătoare din 2021-2022.

Ce se va întâmpla anul acesta va depinde de abilitatea UE de a îndrepta războiul spre negocieri de pace. Germania, Franţa şi Marea Britanie încearcă acum să determine Kievul să accepte astfel de negocieri, ştiind că statele europene nu pot suporta la infinit costurile războiului şi că ar trebui ca situaţia să se poată rezolva înainte de următorul sezon rece, când va apărea iarăşi problema aprovizionării cu energie. Anul trecut, UE a obţinut de la cetăţenii săi reducerea consumului şi acceptarea efortului financiar şi militar de război, fără ca economiile să se prăbuşească. Cum spunea premierul Nicolae Ciucă în mesajul lui de Anul Nou, „împreună am reuşit să salvăm economia.” Salvarea economiei UE în 2023 va fi însă mai dificilă, pentru că la anul urmează alegeri europarlamentare, iar principalul pariu al guvernelor va fi să-i obişnuiască până atunci pe cetăţeni cu ideea că strângerea curelei n-a fost ceva temporar, în aşteptarea unor reforme ale pieţei energiei care n-au mai venit deloc, ci aşa o să fie mereu de-acum încolo – chiar şi după ce războiul din Ucraina se va termina.