Ion Cristoiu: 11 iulie 1997: Cum ne-a dat Bill Clinton o alviţă ca să ne treacă supărarea neadmiterii în NATO

Se pare că popasul lui Bill Clinton în cetatea ciobanului fondator a mulţumit pe toată lumea. Pe bucureşteni, care au beneficiat, fie şi preţ de douăzeci şi patru de ore, de ceea ce International Herald Tribune din 13 iulie 1997 descria în reportajul consacrat vizitei:

„Ca şi pe vremea comuniştilor, autorităţile de la Bucureşti
s-au angajat în preparative furibunde pentru vizita domnului Clinton, mobilizînd sute de muncitori pentru a înfrumuseţa drumul de la aeroport şi a împodobi străzile cu steaguri americane.“

E drept, încordarea edililor Capitalei a vizat doar o bucăţică din Bucureşti. Restul a rămas să putrezească, lent, dar sigur, în eterna noastră mizerie balcanică. Văzut dintr-un satelit american, Bucureştiul v-a fi apărut ca un uriaş maidan de moloz în mijlocul căruia iscusite mîini grădinăreşti au plantat un crin.

Vizita lui Bill Clinton a dat satisfacţie şi multor poliţişti, sereişti şi sepepişti. În sufletul acestora mai stă, pitită de teama presei libere, nostalgia după vremurile cînd Ceauşescu le dădea posibilitatea să-şi arate muşchii. Excepţionalele măsuri de securitate cerute de americani le-au oferit sereiştilor şansa să se vîre prin boscheti şi să se pitească după hornuri, sepepiştilor, să gonească pe străzile Capitalei în maşini cu viteze turbate, iar poliţiştilor, să sufle cît mai harnic în ţignale. Pe toţi, evenimentul i-a făcut să retrăiască frumoasele vremi de altădată, cînd trecerea lui Ceauşescu dinspre casă spre CC şi invers pustia străzile mai ceva ca alarma unei lovituri nucleare. Frumoasele, neuitatele vremi cînd, înainte de sosirea alaiului prezidenţial, n-ar fi putut traversa Calea Victoriei nici măcar umbra unui nor.

Ocolul preşedintelui american pe la Bucureşti i-a mulţumit şi pe cei peste 10.000 de oameni din Piaţa Universităţii. Unii, veniţi să caşte gura pur şi simplu, alţii, pentru că iscăliseră de dimineaţă convocatorul PNŢCD sau PD. Şi unii, şi alţii au avut posibilitatea să înţeleagă de ce spectacolele lui Michael Jackson se lasă cu leşinuri şi tremurături epileptice în rîndurile fetişcanelor despletite. Vedetele Americii, de la Madonna pînă la Bill Clinton, beneficiază de o adevărată industrie a show-lui. Rezultat al scrutării atente a publicului, managerii lui Michael Jackson l-au pus să joace teatrul neîntrecutului iubitor de copii. Cînd s-a ivit la orizont procesul de pedofilie, industriaşii imaginii l-au obligat pe faimosul cîntăreţ să-şi schimbe rolul. Acesta a devenit rapid un personaj din filmele gen „Războiul stelelor“. Aceloraşi reguli ale industriei show-ului li se supun şi politicienii americani. Plictisit, alături de Tony Blair şi Jacques Chirac, să-l aştepte pe Bill Clinton, care întîrziase deja vreun sfert de ceas la Madrid, Jean Chretien, premierul Canadei, a prins a bombăni despre tembelismele făcute de liderii americani ca să smulgă voturile alegătorilor. Opiniile politicianului canadian au fost formulate în faţa unui microfon pe care-l credea închis. Deşi Clinton a expediat incidentul glumind pe seama oboselii canadianului, cele spuse de Jean Chretien sînt adevărate. Politicienii SUA, în frunte cu Bill Clinton, sînt, ca şi vedetele cîntecului şi filmului american, nişte păpuşi în mîinile făuritorilor de imagine. Actorii şi cîntăreţii sînt în stare de orice pentru a smulge aplauzele plătitorilor. Politicienii se dau peste cap pentru a obţine voturi. Dacă, de exemplu, Bill Clinton poposeşte într-un stat american unde cetăţenii sînt iubitori de  gîndaci de bucătărie, consilierii îl sfătuiesc pe preşedinte să mărturisească emoţionat, în discursul de la tribună, că nevastă-sa, Hilary Clinton, şi-a făcut un ţel al vieţii din ocrotirea gîndacilor de bucătărie. Cum se trezeşte, în capot şi ciufulită, ea dă fuga în bucătărie, îi pune în palmă, îi leagănă şi-i hrăneşte cu linguriţa. La Bucureşti, Bill Clinton şi-a susţinut cu brio rolul sugerat de consilieri pentru a face pe plac poporului român. S-a referit în discursul său la maratonista Anuţa Cătună, avertizat de sensibilitatea românilor la performanţele sportivilor naţionali, şi-a arătat tot timpul dantura semnificativă, l-a spînzurat de o mînă pe preşedintele Emil Constantinescu drept semn al prieteniei şi fraternităţii. Cei din Piaţă au asistat astfel, pe gratis, la un spectacol cu un Michael Jackson al politicii americane.

Cei mai multumiţi de vizită par a fi însă oamenii puterii. Bill Clinton a zis la un moment dat:: „Rămîneţi pe acest drum şi o să învingeţi!“

Din sintagma „rămîneţi pe acest drum“, liderii coaliţiei majoritare, Victor Ciorbea şi preşedintele Emil Constantinescu, au tras concluzia că America îi încurajează să meargă neclintiţi mai departe pe drumul străbătut pînă acum din noiembrie 1996. Cum ştie tot românul, acest drum a fost unul tipic românesc: adică plin de gropi. Din noiembrie 1996 şi pînă acum, alături de lucruri bune, puterea a făcut şi multe năzbîtii. Îndemnul preşedintelui american a fost interpretat de către mai-marii de la Bucureşti de a continua să comită prostii cu ghiotura. Ei nu şi-au dat seama că noţiunea de drum are în America înţelesuri net  diferite decît în România. Pentru Bill Clinton, drum înseamnă autostrada New York-Washington. Pentru români, drum înseamnă şoseaua naţională Bucureşti-Braşov. Plină de hopuri, de mari jupuituri ale asfaltului, de rîpe fără parapeţi. Dacă oamenii puterii de azi ar pricepe această diferenţă, indiscutabil, îndemnul lui Bill Clinton n-ar trebui să-i automulţumească atît de tare!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro