Ion Cristoiu: A doua viaţă a lui Agamiţă Dandanache

Publicistul Ion Cristoiu remarcă, în plină efervescenţă a partidelor pentru întocmirea listelor de candidaţi pentru alegerile parlamentare din 6 decembrie, că Scrisoarea pierdută a lui Caragiale e mai actuală ca oricând, ceea ce arată că, deşi a trecut un secol de atunci, noi, românii, nu ne-am schimbat deloc.

Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:

“Cea care ne îngenunche pe toţi, viaţa, mă obligă să mă repet. Voi relua, aşadar, o teză asupra căreia am mai scris. Cine vrea să priceapă în adîncime societatea românească de azi nu trebuie să se mai ostenească a ne parcurge zilnic, pe noi, iscălitorii de editoriale. E suficient să-l recitească pe Caragiale. Opera marelui satiric, deşi dedicată României de acum un secol, e o seducătoare radiografie a României de azi. În desele mele referiri la actualitatea lui Caragiale, am evidenţiat numeroase întîmplări politice de azi ce par a fi o copie fidelă a celor din literatura genialului scriitor. La acest lung şir de întîmplări i s-a adăugat în aceste zile una: conflictul dintre centru şi filialele din provincie în materie de desemnare a candidaţilor unui partid pentru alegerile parlamentare. Mă grăbesc să numesc ciorovăiala A doua viaţă a lui Agamiţă Dandanache. Din cîte ştiu pînă şi şcolarii, în <O scrisoare pierdută>, filiala locală a partidului de guvernămînt e somată să-l pună drept candidat pe un trimis de la Bucureşti: celebru gîngav Agamiţă Dandanache. După un moment de răzvrătire, animat de Zoe Trahanache, filiala, care-şi avea candidatul propriu, sfîrşeşte prin a se supune ordinului venit de la Bucureşti.

 Deşi datele diferă, acest conflict între centru şi filiale a putut fi remarcat în ultimul timp, în mai toate partidele din România. Filialele judeţene şi-au desemnat proprii candidaţi, personalităţi ale locului, socotiţi a fi capabili să tragă lista prin capitalul politic de care se bucură. Centrul, la toate partidele, îşi are clienţii săi: miniştri, lideri de la Bucureşti, oameni de afaceri, rubedenii, într-un cuvînt parte a clientelei politice. Mulţi dintre aceştia vor un loc pe listele de candidaţi. Nu pentru că ar fi gata să sacrifice efort, timp, energie şi chiar bani pentru a se bate în campanie, ci pentru că văd în prezenţa pe liste, mai ales pe locuri eligibile, biletul pentru a ajunge parlamentar. Dacă filiala de pe plan local şovăie să pună pe listă pe trimisul de la Bucureşti, Centrul insistă. În <O scrisoare pierdută> Pristanda aduce o depeşă zicînd: <Coane Fănică! o depeşă fe-fe urgentă!>. Tipătescu o deschide şi o citeşte: <Cu orice preţ, dar cu orice preţ, colegiul d-voastră al II-lea trebuie să aleagă pe d. Agamemnon Dandanache>.

 Asemănarea cu peripeţia din O scrisoare pierdută ne avertizează nu asupra unei caragializări a vieţii noastre politice de azi, cum ar fi îndemnaţi să creadă unii, ci asupra adevărului că democraţia postdecembristă pare a o repeta, în slăbiciunile sale, pe cea din anii anteriori comunismului. De la acţiunea piesei lui Caragiale s-a scurs peste un secol. Văzînd conflictul din partide provocat de listele de candidaţi ai puternica impresie că nimic nu s-a schimbat între timp în România. Ţara a traversat democraţii mai mult sau mai puţin solide, dictaturi de diferite feluri, două războaie mondiale, o revoluţie. Toate au lunecat peste viaţa noastră politică fără a reuşi s-o transforme substanţial.

Sîntem aceiaşi ca acum un secol!

Sîntem români!

Caragiale face din acest conflict subiect de haz. Noi, lipsiţi de geniul satiric al grecului, nu ne putem permite aşa ceva. Noi vom trata disputele centru – filiale în materie de liste pentru alegerile parlamentare la modul serios. În <O scrisoare pierdută>, impunerea candidatului de la Centru nu afectează victoria partidului în plan local. Graţie maşinăriei prin care partidul de la putere cîştiga automat alegerile, Agamiţă Dandanache e deputat înainte chiar de închiderea urnelor. În România de azi, lucrurile stau niţel mai complicat. Impunerea candidatului de la Centru riscă să fie catastrofală pentru rezultatele în alegeri ale unui partid într-o anumită zonă a ţării. Desigur, sînt situaţii în care o astfel de reînviere a lui Agamiţă Dandanache nu afectează şansele partidului în plan local. Cînd e vorba, de exemplu, de o personalitate a cărei rezonanţă naţională e atît de mare încît ea ar putea fi votată în orice judeţ al ţării sau cînd e un om născut şi crescut prin partea locului. În astfel de cazuri, interesele Centrului, chiar dacă nu coincid cu cele ale filialei, pot fi satisfăcute fără nici un risc. Sînt însă şi cazuri în care comandarea unui candidat de la Centru se poate lăsa cu un dezastru în alegeri pentru partidul respectiv. E vorba de cel în care candidatul Centrului e impus în defavoarea unei personalităţi cu mare priză la electoratul local. În aceste cazuri, Centrul intră în conflict nu numai cu filiala sa, dar şi cu electoratul. Pe de o parte, pentru că reprezentantul din plan local dispune de o simpatie în stare să se răsfrîngă asupra întregii liste pe care se află, pe de alta, pentru că poruncirea unui nume de la centru poate intra în contradicţie cu orgoliul provincial.

Dacă pentru iubitorii de literatură, această a doua viaţă a lui Dandanache poate fi un prilej de amuzament, pentru partide ar trebui să fie un motiv de temeinică îngrijorare.

N.B. Acest comentariu a fost publicat cu mici deosebiri în Evenimentul zilei din 6 septembrie 1996. El izvorăşte din observarea scandalurilor provocate de alcătuirea listelor de candidaţi pentru alegerile parlamentare din 3 noiembrie 1996. Acum, în octombrie 2020, se fac listele de candidaţi pentru alegerile parlamentare din 6 decembrie 2020. Scandalurile de acum nu diferă cu nimic de cele din urmă cu 24 de ani. Aşa cum scandalurile din 1996 nu difereau cu nimic de cele din urmă cu peste un secol cînd a publicat Caragiale <O scrisoare pierdută.>”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro