Ion Cristoiu: Abandonarea lui Ceauşescu începe o dată cu abandonarea Inelului

Mă opresc în dialogul TV cu Cătălin Piţu, fostul şef al Parchetelor militare, cel care a întocmit Rechizitoriul în dosarul Revoluţiei, în prezent pensionar, şi deci liber de constrîngerile funcţiei, asupra momentului cheie al Căderii lui Ceauşescu. Potrivit Rechizitoriului (citez documentul din aprilie 2019, mult mai bun decît al doilea, cel din august 2022, văduvit de declaraţiile din Stenograme), în dimineaţa lui 22 decembrie 1989 Nicolae Ceauşescu, informat că muncitorii de la marile întreprinderi s-au pus în mişcare spre Sediul CC, ordonă lui Vasile Milea şi lui Tudor Postelnicu „să ia măsuri ferme de interzicere a ocupării zonei centrale a capitalei de către revoluţionari, prin folosirea armamentului, ameninţîndu-i că în caz contrar vor fi catalogaţi ca trădători şi sancţionaţi în consecinţă. Drept urmare, ministrul apărării a ordonat deplasarea spre Bucureşti a tancurilor şi trupelor de la UM O 1303 Târgovişte, UM O 1057 Mihai Bravu, UM 01088 Slobozia şi UM 01069 Mihai Bravu.” După cum îmi spune Procurorul în cadrul interviului, era vorba de blocarea accesului în preajma Sediului prin crearea unui inel alcătuit din TAB-uri şi militari înarmaţi. Ar fi fost obligaţi militarii să tragă în cei care ar fi încercat să spargă inelul? Istoria refuză Ce-ar fi fost dacă. Experienţa de la Tien An Men, ca şi cea din dictaturile confruntate cu mişcări de masă, arată că mulţimea ( cu excepţia celei antrenate profesionist) nu riscă în astfel de împrejurări. Chiar şi focul în aer o descurajează. Despre muncitorii care porniseră spre Centru nu avem prea multe date. Cum de altfel nu avem prea multe date despre motivele pentru care unii au intrat în sediul CC. Problema a fost şi mai este tratată propagandistic. Poporul revoltat voia să-l dea jos pe Ceauşescu. Cum ar fi reuşit dacă Sistemul ar fi rămas loial lui Ceauşescu nu ni s-a spus şi nici nu se va mai spune. Linguşirea Poporului e unul dintre năravurile cele mai îndărătnice printre politicieni. Ce urma să facă mulţimea o dată ajunsă în Piaţa Palatului? Să încerce a intra în sediu pentru a-l linşa pe Ceauşescu? Să protesteze zile şi nopţi întregi?

Greu de răspuns.

Asta deoarece nici acum nu ştim ce i-a făcut pe unii să intre pe geam în clădire. Să fi fost Sindromul locului straşnic apărat? Sigur e că după sinuciderea lui Milea, Nicolae Ceauşescu îi ordonă lui Victor Stănculescu, la ora 9, 55, să preia îndeplinirea ordinului privind păstrarea Inelului. Documentul redă declaraţia lui Matenciuc Trifan, fostul aghiotant al generalului Stănculescu, în 23 mai 2017:

„Nicolae Ceauşescu i s-a adresat gen. Stănculescu spunîndu-i:

«Tov. Stănculescu, te-am chemat să lucrezi cu mine. Armata nu depune armele. Armata foloseşte toate aceste instalaţiuni (arătînd cu mîna în jurul CC – unde se afla un puternic dispozitiv de apărare compus din trupe terestre cu tehnică blindată plus cei de la Direcţia a V-a, cu scutieri şi restul trupelor de intervenţie). Mergeţi acolo (indicînd punctul de comandă din interiorul CC) şi daţi ordinele necesare»”.

Rechizitoriul adaugă imediat:

„Imediat după acest important moment, folosind indicativul ministrului apărării naţionale («Rondoul»), generalul lt. Stănculescu Atanasie Victor a ordonat ca efectivele Armatei să se reîntoarcă în cazărmi, inclusiv vehiculele blindate aflate în faţa CC al PCR. Urmare acestui ordin, în jurul orelor 11 :00, au fost retrase din jurul CC efectivele UM 01210 Bucureşti, UM 01305 Bucureşti şi ale Academiei Militare.”

Tot aghiotantul dezvăluie că generalul Stănculescu a ordonat pactizarea cu mulţimea a celor care nu reuşiseră să se retragă:

„Am fost martor la ordinul dat de gen. Stănculescu pentru ca generalul Eftimescu să retragă în unităţi efectivele aflate în dispozitivul de apărare din jurul CC, dar să nu se lase dezarmate, însă să pactizeze cu mulţimea.”

Trecerea Armatei de partea Poporului – moment de care va face mare caz ulterior presa năpîrlită – era rezultatul unui ordin şi nu al iniţiativei unor ofiţeri. Imaginea celor de pe TAB care se pupau cu poporancele a încurajat şi mai tare mulţimea pentru a intra în sediu, din convingerea că Armata e de partea Poporului. Pentru Operaţiunea ulterioară de albire a Armatei, pactizarea a fost un şiretlic genial. De partea Poporului a trecut şi Direcţia a V-a, cea care legal avea îndatorirea să-l apere pe şeful statului. Numai că Secret Service-ul nostru trece şi el de partea Poporului. Povesteşte aghiotantul:

„Am asistat inclusiv la abandonarea armamentului din dotare şi ţinutei militare de către componenţii Direcţiei a V-a. Precizez că aceştia purtau nişte scurte de culoare albastră cu guler din blană, fără însemne militare, iar pe dedesubt aveau haine civile. Erau înarmaţi cu pistoale mitralieră. Armele au fost abandonate pe jos.”

Ghinionul securiştilor! Nu aveau vizibilitatea militarilor!

Aşadar, la ora 11 Sediul CC al PCR nu mai era păzit de nici un militar. În Piaţă se putea pătrunde ca pe islaz.

La ora 10, 30 are loc Şedinţa Comitetului Executiv al CC al PCR. La şedinţă Nicolae Ceauşescu îl acuză pe Vasile Milea că n-a îndeplinit ordinul să aducă unităţile militare şi ca să evite îndeplinirea s-a sinucis. Tot Ceauşescu îi asigură pe cei din Comitet că noul ministru, Victor Stănculescu, va îndeplini ordinul. La 10, 50 se dă publicităţii Decretul prezidenţial de instituire a Stării de urgenţă pe întreg teritoriul României. Printre altele sînt interzise întrunirile publice. Strîngerea demonstranţilor în Piaţa din faţa sediului e văzută astfel ca infracţiune. La 11,30 în Piaţă erau peste 80000 de demonstranţi. Rechizitoriul le spune impropriu Revoluţionari. Impropriu, deoarece ei nu făceau nici o Revoluţie. Pur şi simplu aşteptau. Aşa se explică faptul că apariţia lui Ceauşescu la balcon îi înfurie pe cei din primele rînduri. La ora 12 se intră în sediu. Nimeni n-a explicat care a fost faptul declanşator, o dată ce mulţimea era în Piaţă de la ora 11. De ce n-au intrat imediat în sediu? Le-a spus cineva celor din primele rînduri că Nicolae Ceauşescu se pregăteşte să plece cu elicopterul?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro