Ion Cristoiu: Academia de Istorie din închisori

Memoriile lui Camil Demetrescu propun istoricilor un nou gen de dovezi:

Discuţiile din închisorile comuniste despre evenimentele istorice petrecute pînă atunci.

Fost angajat al Direcţiei Cabinetului Ministrului şi Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine al lui Mihai Antonescu, membru al grupului de „băieţi deştepţi“ de la Externe, Camil Demetrescu şi arestat la 7 octombrie 1947 şi condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la 11 noiembrie 1947, sub acuzaţia. de „crimă de complot şi instigare la înaltă trădare“ , la 15 ani temniţă grea. Eliberat la 1 octombrie 1962, stă în domiciliu obligatoriu în localităţile Rubla şi Colmăţui. A trecut prin închisorile: Galaţi, Jilava, Piteşti, Sighet şi Dej.

Moare la 7 august 1992. Înainte de a muri, îmi depune la Arhiva Naţională memoriile, alcătuite din trei caiete, format registru mare. În 2001, textele lui Camil Demetrescu sunt tipărite de Editura Enciclopedică, la îndemnul surorilor Bărbuş, fiicele fostului vicepreşedinte al PNŢCD, Ioan Bărbuş, legatare testamentare ale lui Camil Demetrescu.

Sub titlu neutru Note–relatări , cartea fostului diplomat abordează cu precădere perioada regimului Antonescu şi anii 1944-1947, de bolşevizare accelerată a României.

Memorii despre regimul Antonescu, despre Lovitura de stat de la 23 august 1944 şi despre ascensiunea comunismului stalinist pe meleagurile noastre au fost scrise şi publicate şi de alţi martori şi actori implicaţi în experimentele timpurilor respective.

Cartea lui Camil Demetrescu nu aduce o noutate în acest domeniu.

Pe lîngă cele văzute sau auzite ca funcţionar la Cifru, el nu pune la dispoziţie şi cele auzite de el în închisorile prin care a trecut de la alte personaje implicate în evenimente.

Istoria felului în care le-a scris, redată în Argument , nu e lipsită de umor:

„Acum trei ani şi ceva, am început să scriu într-o primă ciornă note şi relaţii pe 162 (unasutăşasezeci şi două) de foi de carnet, note strînse în cascadă şi dezordonat, aşa cum cădeau peste mine. Nu am putut urma criteriul cronologic fără nici un reper de ordine documentar. Încerc să o fac acum, să bat în cuie cronologic mai disciplinat, acest prim material, ca şi foarte multe alte amintiri pe care am avut timp să le împrospătez“.

Strădania de ordonare a dat rezultate infime. Distrat prin excelenţă, cum îl schiţează Ion Ioanid, Camil Demetrescu a tipărit un volum de note înşirate, cam alandala, repetîndu-se uneori, de parcă autorul ar fi uitat că le-a mai transcris o dată. Culmea e însă că tocmai această dezordine pitorească, adăugată fragmentarismului, conferă memoriilor originalitatea de netăgăduit. Cele puse pe hîrtie prin mai degrabă rodul gîlgîirii amintirilor, decît cel al aşezării lor în pluton cronologic.

Nu de puţine ori, autorul reia un subiect atacat mult mai înainte sau face un salt uriaş înapoi, în timp.

Graţie unui astfel de salt, Camil Demetrescu ajunge de la Conferinţa de Pace din 1947 la Progromul de la Iaşi din iunie 1941.

Fericit pretext pentru autorul a-şi aminti cele aflate despre despre Programul nu al Bibliotecii Naţionale, ci a închisoarea Jilava:

„A fost stabilit încă de pe vremea lor că ele au fost pornite de nemţi şi că au fost executate cu unele complicităţi de organe în subordine şi a unor legionari provocatori. Antonescu nu a dat nici un ordin în sensul masacrării evreilor şi lucrul a făcut peste capul lui. A dat, imediat ce a aflat despre cele petrecute, un ordin circular către prefecţii ţinîndu-i personal răspunzători pentru orice asemenea repetare de lucruri. Pe cînd eram în închisoarea Jilava – la finele anului 1955 (noiembrie, decembrie) şi în primele luni ale lui 1956 – povesteam tocmai acest episod. După ce l-am terminat, am avut plăcerea să primesc o confirmare neaşteptată, aceea a unui codeţinut evreu, Ghertler, care mi-a spus, vorbind însă pentru toată încăperea cu cîteva zeci de deţinuţi, că poate confirma că atunci cînd ruşii l- au delegat prefect al unui judeţ din Moldova central (Huşi, Tutova etc.) a dat în arhivele prefecturii de acest ordine circulară a redactării lasă impresia că nu era de glumit cu el“.

Dincolo de contribuţie la lămurirea controversatului moment din iunie 1941, istorisirea lui Camil Demetrescu nu dezvăluie un lucru ce-ar putea să pară surprinzător unora dintre cei care să nu aibă ce personalităţi trimiseseră comuniştii în puşcărie. Intelectuali adevăraţi, cei închişi transformă închisoarea într-un spaţiul al confruntării de idei în diferite castiuni. Printre cele mai pătimaş disputate subiecte se numără, desigur, cele de Istorie. Personalităţile implicate în diferitele diferite deapănă pentru ceiilalţi amintirile, fac dezvăluiri senzaţionale, confirmă sau infirmă ipoteze.

Se înţelege că la loc de frunte în toate aceste talk-showuri se situează Lovitura de stat de la 23 august 1944.

Sesiunile de comunicări şi dezbateri din puşcărie sunt un prilej şi de confruntare a opiniilor nu numai de schimb de amintiri despre 23 august 1944. Judecînd după memoriile lui Camil Demetrescu, opinia generală înclină spre recunoaşterea caracterului imbecil al actului săvîrşit de conspiratori. De părerea asta sunt nu numai antonescienii, vîrîţi în închisori alături de legionari, de ţărănişti şi de liberali, de socialişti şi de regalişti, dar şi cei care care au lucrat la organizarea Loviturii de stat. Fenomenul sunt cauza în evenimentele care au succedat Actului de la 23 august 1944. Năvălirea barbarilor de la Răsărit asupra României obligate să stea cu mîinele în sînul de Armistiţiul proclamat unilateral, anchetarea şi arestarea de-a valma a celor implicaţi în Lovitura de Stat, bolşevizarea totală a ţării au dat naştere unor regrete uriaşe în personalitatea celor care-l răsturnaseră pe Mareşal, acuzaţi acum de a fi provocat prin asta nenorocirile ulterioare.

Înainte de a fi avansată în cărţile tipărite postdecembrist, ipoteza Loviturii de stat nătînge a fost lansată chiar în închisorile comuniste.

*

Scriam pe 7 octombrie 2014. În Procesul ANI – Klaus Iohannis una dintre părţile întîrzie depunerea punctului ei de vedere la ÎCCJ!

Pe 30 septembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis Recursul ANI (nici nu se poate altfel, complet sa numit de filtrare, adică de verificare a formei, dacă Documentul ANI avea ştampilă, de exemplu) cu menţiunea ca părţile să formuleze în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de comunicare. Am scris aici, pe blog, dar şi în Evenimentul zilei , ca să nu mai spun că am vorbit de ma durut gura şi la Realitatea Tv , că alegătorii au interesul unei decizii în chestiunea Klaus Iohannis cît mai repede, pentru a vota în ştiinţă de cauza. Altfel spus, indiferent dacă decizia e în favoarea sau defavoarea lui Klaus Iohannis, nu trebuie să ştim asta. Cînd am citit decizia, am înţeles - şi sper că n-am înţeles greşit - că părţile pot trimite în scris punctul lor de a vedea mai repede de 10 zile. În aceste condiţii - ziceam - Înalta Curte poate lua în discuţie cazul înainte de vineri 10 septembrie, cînd se împlinesc cele 10 zile. Suntem în 6 octombrie 2014. Au trecut şase zile de la Comunicare. Dinspre Înalta Curte na venit nici un semn. Există mai multe posibilităţi:

1. Părţile au trimis punctul lor de vedere. Trebuie precizat că eo chestiune simplă, ce poate fi rezolvată de un avocat în nici un sfert de oră. Înalta Curte trage însă de timp în mod nejustificat, aşteptând să treacă cele 10 zile.

2. Una dintre părţi na depus nici acum punctul de vedere.

Din cîte se ştie, am făcut mare caz din tăgănarea luării unei decizii către Înalta Curte. Eram sigur că părţile au depus încă de a doua zi punctul lor de vedere. Luni, 5 octombrie 2014, m-am interesat. Ştiţi ce-am aflat? Că una dintre părţi a depus punctul de vedere chiar de a doua zi. Cealaltă parte na depus punctul ei de a vedea nici pînă acum. Aşteaptă să treacă cele 10 zile. Ghiciţi despre care dintre cele două părţi e vorba?!

NOTĂ : Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro