Ion Cristoiu: „Aceeaşi resemnare de a tăia, deocamdată, globul în felii verticale, neputîndu-l înghiţi numaidecît, întreg”

În 1995, editura Univers enciclopedic a avut inspiraţia de a reuni într-un volum, sub egida Ministerului Afacerilor Externe, telegramele şi rapoartele trimise de Grigore Gafencu în ţară pe vremea ambasadoriei sale la Moscova. Volumul poartă titlul Misiune la Moscova. Grigore Gafencu a funcţionat ca reprezentant al României în URSS între iunie 1940 şi iunie 1941. Dincolo de toate, documentele expediate de el atrag atenţia asupra unei ciudăţenii. Diplomatul nostru e un anglofil convins. Activitatea sa ulterioară îl dovedeşte ca adversar consecvent al Germaniei. El acţionează însă ca ambasador şi după venirea lui Antonescu la putere, adică după ce orientarea României sub semnul Axei devenise de notorietate. Cu toate acestea, forfoteala sa zilnică nu lasă să transpară o clipă ipostaza de cîrtitor faţă de noua orientare a ţării. Gafencu îşi face datoria cu o conştiinciozitate exemplară. E, din acest punct de vedere, un remarcabil exemplu de înţelegere a datoriei profesionale. Ca şi în cazul Serviciilor Secrete, diplomaţii sînt neutri din punct de vedere politic. Ei sînt nişte simple maşini huruind la comenzile primite de la centru. N-are importanţă că Bucureştiul a suferit o schimbare de guvern. Se presupune că interesele ţării sînt reprezentate de echipa aflată la cel mai înalt nivel. Indiferent de ce crede şi ce simte, diplomatul adevărat trebuie să se supună politicii promovate de noua echipă. Asta pentru că, în ultimă instanţă, el serveşte ţara şi nu pe el însuşi. Grigore Gafencu e revendicat deopotrivă de politică şi de jurnalistică. A fost un om politic remarcabil: secretar general la Ministerul Afacerilor Străine (1928), subsecretar de Stat la Lucrări Publice şi Comunicaţii (1929-1930), la Preşedinţia Consiliului de Miniştri (1930), la Ministerul Afacerilor Străine (1932), la Industrie şi Comerţ (1933), ministru de Externe (1939-1940), ambasador al României la Moscova (1940-1941). A fost însă şi un gazetar redutabil. A înfiinţat şi condus „Revista vremii”, „Argus” (1918-1948), „Timpul” (1937-1944), a format Agenţia Română de Presă, „Orient Radio” (Rador). Rapoartele sale de la Moscova sînt marcate de luciditate, o luciditate străină lumii politice, îmbătată de iluzii. De aceea, e printre puţinii care văd în spatele gesticulaţiei comuniste cotidiene trufia de mare imperiu. Raportul numărul 2473 din 2 octombrie 1940 îşi propune să dezvăluie o imagine de ansamblu a reacţiilor Moscovei la întîmplările planetare. Simţind din instinct inevitabilitatea confruntării cu Germania, al cărei expansionism începe să nu mai aibă loc de expansionismul rusesc, URSS se îndreaptă spre naţionalismul străvechi. Gafencu ajunge la această concluzie prin luarea la mînă a repertorului teatral. Titlurile pieselor, replicile, tresăririle publicului sînt căutate pentru a vedea dacă ele nu exprimă cumva o stare de spirit:

„La Teatrul Nou se joacă Kutuzov, o înşiruire de episoade pitoreşti şi eroice din viaţa bătrînului cneaz şi feldmareşal, «învingătorul lui Napoleon şi liberatorul pămîntului rusesc». Pomenind «marea armată» care piere întroienită sub zăpada iernii ruseşti, Kutuzov declară: «Aşa vor păţi toţi acei care vor călca pămîntul ţării noastre!». La Teatrul Armatei Roşii – un teatru uriaş, cu instalaţii scenice dintre cele mai modeme – se dă alt spectacol eroic: Suvorov. În primul act, vestitul general ajunge la Berlin; în actul al doilea, cucereşte Ismailul. Actul al treilea reprezintă lupta pe faimoasa Teddebrucke în munţii Elveţiei. Soldaţii ruşi dau îndărăt sub focul ucigaş al francezilor; trecerea e imposibilă. «Nimic nu este imposibil pentru soldatul rus!» – porunceşte Suvorov; şi podul e cucerit în aplauzele însufleţite ale publicului, compus în mare parte din ofiţeri. În sfîrşit, la Teatrul Mare se dă opera lui Glinka: Ivan Susanin, adaptarea sovietică a faimoasei opere Viaţă pentru Ţar. Adaptarea sovietică nu mai e roşie, ci roză, străvezie... Ea nu acoperă freamătul patriotic care străbate textul şi muzica. Montarea fastuoasă pune şi mai bine în lumină datinile strămoşeşti ale Rusiei vechi şi sfinte, de la icoanele care împodobesc casele ţărăneşti şi în faţa cărora ostaşii culeg puteri pentru fapte vitejeşti, pană la mişcătoarea apoteoză a trecutului, cînd Ţarul, călare, coboară însoţit de un sobor de preoţi în sunetul clopotelor din cetatea Kremlinului pentru a serba libertatea patriei. Publicul aplaudă furtunos. Evocarea acestui Kremlin, pictat pe pînză, dar vibrînd în sunet de clopot, e atît de vie, încît la ieşire Kremlinul sovietic cu steaua roşie şi fără clopote, nici icoane, pare un simplu decor”.

Într-o vreme în care politicienii erau gata să creadă comedia victimizării, jucată cu brio de Stalin, Gafencu avertizează că Rusia e şi ea pusă pe cucerit. Şi încă mai agresiv decît Germania. Mulţi occidentali vedeau la ora respectivă o Moscovă paşnică, ocupată pînă peste cap cu treburi casnice, un fel de rusoaică proastă, dar de treabă, care seceră şi leagă grîul în snopi cu faţa încutată de îngrijorare la tot ce se întîmpla la graniţă. Iscoditor pînă-n măruntaiele realităţii, trimisul României la Kremlin contrazice această splendidă, dar falsă imagine. El sesizează pofta de cucerire rusească declanşată în papilele comuniste de marele război european. Gafencu pune pe Stalin pe acelaşi plan cu Hitler în materie de politică internă şi externă. Compararea celor două sisteme face din Raportul numărul 7/3145, expediat la 25 noiembrie 1940, una dintre cele mai pătrunzătoare analize politice nu numai în plan românesc, dar şi în plan european.

Scrie Gafencu despre Rusia şi Germania:

„În schimb, există unele analogii între cele două sisteme politice ce-şi stau faţă în faţă. Străduinţele politicienilor şi ale diplomaţilor de a apropia Germania de Rusia au dovedit că, pentru a trece peste antagonismul foarte real dintre interesele geopolitice ale celor două imperii, nu e mijloc mai bun decît de a face apel la analogiile tot mai reale din domeniul ideologiei şi al structurii politice. Aceeaşi cîrmuire autoritară şi aceeaşi grijă a dictatorilor de a păstra puterea în mîna lor, aceeaşi neatîrnare faţă de opinia publică şi de reacţiile ei, ceea ce dă cîrmuitorilor aceeaşi libertate de mişcare în politica internaţională, aceeaşi concepţie despre politica de mase, care a înlocuit toate concepţiile individuale de pînă acum, acelaşi respect pentru mase cît mai mari («Unirea Germaniei şi a Rusiei, anunţa D.N.B., reprezintă unirea celei mai mari puteri militare şi industriale cu uriaşul imperiu sovietic, a cărui stăpînire se întinde, în Europa şi în Asia, peste cea mai mare masă de teritorii – Ländermasse – care există în lume»), aceeaşi tendinţă de a îngloba statele mici în spaţiul vital al masei lor, aceeaşi predilecţie pentru liniile geografice de demarcaţie simple şi lungi (predilecţie care a înlesnit mult sarcina dlui Ribbentrop anul trecut cînd a tras cu el Stalin linia de demarcaţie Baltică – Marea Neagră), aceeaşi resemnare de a tăia, deocamdată, globul în felii verticale, neputîndu-l înghiţi numaidecît, întreg, acelaşi cult pentru forţă, pentru puterea de lovire şi de apăsare prin mase cît mai numeroase, cît mai temeinic organizate, cît mai desăvîrşit mecanizate şi motorizate (în această privinţă, militarismul sovietic, în slujba căruia sînt aşezate munca, producţia industrială, instrucţia şi pregătirea luptătorilor şi pînă şi creşterea copiilor nu are nimic de invidiat militarismului german), acelaşi romantism economic, aceeaşi dorinţă de a cuprinde viitorul în planuri de producţie epocale, aceleaşi năzuinţe de prefacere legate de performanţele unui motor, aceleaşi proiecte uriaşe de a capta energia fluviilor şi de a muta munţii din loc, aceeaşi voinţă, în sfîrşit, de a schimba faţa lumii şi de a uimi zeii, aşezînd o ordine nouă pe un avînt revoluţionar – ordine nouă, pentru a cărei pregătire naţional-socialismul alunecă tot mai mult spre formele colective de viaţă, în timp ce bolşevismul întăreşte din nou familia, munca şi disciplina militară”.

Om politic sau jurnalist? Jurnalist, indiscutabil. Nu numai pentru remarcabilul stil al acestor rînduri, ci şi pentru un element mult mai important: luciditatea analitică.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro