Ion Cristoiu: Actualitatea Căderii lui Nicolae Ceauşescu

Sînt întrebat de ce mi-am dedicat eu o mare parte din viaţă iscodirii Evenimentelor din decembrie 1989. După apariţia celor două volume sub titlul Decembrie 1989. Un talmeş-balmeş bine regizat, numărul întrebătorilor a sporit.

Explicabil într-un fel.

Despre decembrie 1989 apar cărţi şi articole doar în partea a doua a lui decembrie, atunci cînd se sărbătoreşte de unii Revoluţia din decembrie 1989 şi se denunţă de către alţii Lovitura de stat din decembrie 1989. Înaintea întrebării Ce m-a apucat să public o carte în plină vară? sînt chestionat asupra titlului. Ce vrea să spună? Răspund: Vrea să spună că Lovitura de stat din decembrie 1989 a avut drept componentă esenţială talmeş-balmeşul, aparenţa balamucului, a haosului. Crearea aparenţei de haos s-a făcut în principal prin TVR. El, talmeş-balmeşul, a servit Complotului pentru Căderea lui Nicolae Ceauşescu. Impresia de haos, de bulibăşeală era inevitabilă dacă ne gîndim că nimic din ceea ce înseamnă o Lovitură de stat nu se manifesta în public. La televiziune primii care anunţă Fuga (manipulatoriu, Nicolae Ceauşescu n-a fugit, el a fost tras pe sfoară de Victor Stănculescu) sînt scriitori şi actori şi nu activişti sau militari. O mulţime fără ţeluri intră sediul CC şi începe să umble bezmetică prin clădirea simbol a puterii. Pe acest fond al talmeş-balmeşului se înscenează acţiunea Teroristă. Dacă n-ar fi fost haosul aparent, cetăţeanul simplu ar fi observat că tancurile ies din cazărmi şi iau poziţie de luptă în faţa principalelor obiective. Teoretic, pentru a le feri de acţiunea teroriştilor. Practic, pentru a le ţine sub control. Mult mai important, talmeş-balmeşul a creat condiţiile pentru preluarea Puterii de către echipa lui Ion Iliescu. Lozinca mult timp folosită de echipa Iliescu pentru a justifica preluarea puterii de către un grup fără nici o legătură cu tulburările din stradă a fost Am salvat România de la haosul creat de vidul de putere.

La întrebarea De ce m-a preocupat şi mă preocupă Decembrie 1989?, răspund precizînd:

Decembrie 1989 are pentru mine semnificaţia unei Căderi şi nu cea a cîştigării unei Puteri.

În cazul Decembrie 1989 mă interesează Nicolae Ceauşescu şi nu Ion Iliescu.

Pentru că decembrie 1989 înseamnă în principal Căderea lui Ceauşescu.

Nici victoria maselor populare, nici venirea democraţiei, nici Căderea regimului, nici Căderea comunismului.
 Decembrie 1989 înseamnă Căderea unui om.

 Cu toate notele sale definitorii din care Shakespeare ar fi făcut o tragedie zguduitoare.

Şi această Cădere e huruitoare, unică în felul ei în Istoria României şi chiar şi a Lumii, pentru că subiectul Căderii e omul considerat a fi cel mai puternic din România.

 Acest cel mai puternic om dintr-o ţară, care-i speria pînă şi pe membrii CPEx, care îi urecheşte pe şefii Armatei, ai Securităţii, ai Internelor cu puţine zile înainte – în 17 decembrie 1989 – de parcă aceştia ar fi fost nişte terchea-berchea, ajunge să plece precipitat cu un elicopter şi să fie fugărit prin ţară ca un bandit, deşi pînă atunci Poporul i se ploconea la picioare.

 Căderea lui Ceauşescu – pentru că asta înseamnă decembrie 1989 – rămîne înainte de toate o lecţie de Istorie din care orice conducător, inclusiv unul din democraţie, trebuie să înveţe.

Putem vorbi astfel de actualitatea Căderii lui Ceauşescu.

Altfel spus, de cauzele care au dus la căderea sa în doar cîteva zile.

Şi aceste cauze trebuie ştiute şi studiate atent de orice politician. Chiar dacă în democraţie nu sînt prăbuşiri precum cea a lui Ceauşescu, totuşi, orice Conducător poate pierde puterea repetînd erorile fundamentale ale lui Nicolae Ceauşescu.

Aşadar, ce ar trebui să înveţe orice Conducător din lumea de azi, fie din democraţie, fie din dictatură?

1. Păstrarea unui permanent contact cu profunzimile realităţi. Pentru Anteu contactul cu pămîntul era vital. Pentru orice conducător pămîntul e realitatea. Contactul cu realitatea e blocat mai totdeauna de cei din jur, care se constituie în oglinzi mincinoase pentru Conducător. Acest adevăr e dureros de puternic în România infectată de fanariotism. Pe 17 decembrie 1989 majoritatea CPEx-ştilor ştiau că Timişoara poate fi începutul Sfîrşitului. Rămîi uimit văzînd cum se comportă cei mai puternici oameni din România în faţa lui Nicolae Ceauşescu. La Timişoara s-a ivit şi se dezvoltă o Criză deosebit de periculoasă pentru regim. Cu atît mai periculoasă, cu cît ea lăsa impresia unui detonator pentru un eveniment aşteptat de întreaga lume:

Căderea regimului Ceauşescu.

E imposibil ca membrii CPEx să nu ştie ce s-a întîmplat şi se întîmplă în tot lagărul din Est. Dar chiar dacă n-ar fi ştiut, convocarea intempestivă a şedinţei, acuzaţiile aduse de Nicolae Ceauşescu şi de Elena Ceauşescu, ordinele date de Nicolae Ceauşescu peste noapte sînt suficiente temeiuri pentru ca membrii CPEx să fie măcar curioşi. Prin urmare măcar unul dintre ei să ceară mai multe amănunte de la Nicolae Ceauşescu decît cele vagi din discursul introductiv. Ei nu îndrăznesc nici măcar să ridice două degete şi să întrebe, d-apoi să ceară punerea în dezbatere a chestiunii. De ce fac asta? O întrebare cu atît mai gravă cu cît niciunul dintre cei care l-au contrazis pe Nicolae Ceauşescu în public n-a ajuns în lagăr sau în faţa plutonului de execuţie. A ajuns cel mult director de mare întreprindere precum Cornel Burtică sau director de editură precum Ion Iliescu. Aşadar, prestaţia nu de slugi, ci de copii traşi de urechi a celor din CPEx, nu se explică prin teamă. Se explică prin slugărnicia româneacă pe care eu am numit-o slugărnicie băloasă. Dacă unul sau doi ar fi avut curajul să-l înfrunte pe Nicolae Ceauşescu sau măcar să-i ceară o şedinţă de dezbatere a Crizei şi nu una de muştruluire în faţa colectivului a şefilor Armatei şi Securităţii, poate că soarta lui Ceauşescu era alta. Această slugărnicie băloasă s-a manifestat după decembrie 1989 în cazul tuturor preşedinţilor. S-a dovedit în cei treizeci de ani că marele, cel mai mare pericol pentru un Conducător în România îl constituie cei din jur, cei apropiaţi. Aceştia îi cîntă în strună. Aceştia îi ascund realităţile. Aceştia îi dau sentimentul că e Supraom. Aceştia îi dau aroganţa cumplită faţă de realităţi, cînd orice Conducător trebuie să fie de o rară modestie cu realităţile.

2. Căderea lui Ceauşescu a fost posibilă, pentru că politica românească se defineşte prin lipsa de caracter. În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, la şedinţa convocată de Nicolae Ceauşescu, membri CPEx au răspuns că luptă pînă la capăt. După amiază, pe la trei şi ceva, unii dintre ei se înghesuiau la TVR pentru a denunţa dictatura lui Nicolae Ceauşescu. Aşa cum era de aşteptat, trecerea peste noapte de partea noului Stăpîn nu le-a folosit la nimic. Au făcut cu toţii puşcărie. Dacă tot urmau să facă puşcărie nu era mai bine pentru demnitatea lor dacă nu se desolidarizau de Nicolae Ceauşescu? România e una dintre ţările cele mai primejdioase pentru un Conducător. În alte locuri ale lumii, Conducătorul e contrazis, e înfruntat, e informat cu problemele vieţii. În orice moment, Conducătorul de acolo ştie că e pîndit de pericole, că are adversari declaraţi şi prin urmare stă clipă de clipă sub puterea lucidităţii devastatoare. Asta îl face puternic, pentru că un om care se aşteaptă totdeauna la ce e mai rău e un om nefericit, dar nu un om slab. La noi, de treizeci de ani, se repetă acelaşi scenariu. Conducătorul e înconjurat de zîmbete linguşitoare, e ţinut zilnic într-o baie aromată, e drogat cu informaţii false despre realitate şi cu vorbe despre cît de bun e el.

Şi cînd cade în jurul său se face un gol înfricoşător.

Nu pentru că oamenii săi, cei care-l preamăreau pînă atunci, ar fi plecat acasă, ci pentru că respectivii au plecat deja la noul Stăpîn, pentru a-l premări.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro