Ion Cristoiu: Adevărul e totdeauna cel al învingătorilor

În 1915 Arghezi scria următoarele :

,,Dacă va fi victorioasă, Italia va avea dreptate. Morala statelor poate să fie imorală. Cum alt criteriu nu se recunoaşte pentru îndreptăţirea ei, dreptul la această morală se judecă a posteriori, după succesele armelor”. ( Tudor Arghezi, Italia în arme, Cronica, 17 mai 1915)

Nu avusese loc cel de-al doilea război mondial. Nu se încheiase nici primul. Şi cu toate acestea, nu poţi să nu recunoşti cît de mult i-au dat dreptate lui Arghezi cele două conflagraţii mondiale. Ele au dovedit din plin că manualele de istorie se scriu pe cîmpul de luptă. Nu în sensul că paginile acestora se hrănesc din faptele cărora unii le spun şi eroice, iar alţii, simple măceluri. E vorba de faptul că adevărul invocat de manualele de istorie stă sub semnul celui care învinge pe cîmpul de luptă. După fiecare dintre cele două conflagraţii, s-au scris camioane întregi de cărţi pentru a epuiza întrebarea:

Cine a fost de vină?

Şi mai toate scrisurile au aruncat responsabilitatea pe umerii celor învinşi: ai Germaniei, în primul rînd. Exemplul cel mai convingător îl dă literatura dedicată celui de al doilea război mondial. Biruitoare în această nou hăcuire universală a fost coaliţia Naţiunilor Unite. Înfrîntă a fost Axa. După război, întreaga proză dedicată evenimentului s-a năpustit asupra ţărilor Axei. Germania, Italia, Japonia au fost făcute răspunzătoare de declanşarea măcelului. Ţările Coaliţiei au fost înfăţişate, în schimb, în ipostaza exclusivă de Feţi-Frumoşi. (Ar fi fost gramatical, poate, să zic Fete-Frumoase. Basmul românesc cunoaşte însă vitejia doar sub înfăţişarea sa masculină. Femeile, lipsite fiind de mustăţi, n-au dreptul de a tăia capetele balaurului. Ele trebuie să stea, în ipostaza de domniţe subţiri pînă la transparenţă, la ferestrele castelelor. Asteptîndu-l pe masculul Făt-Frumos).

N-au avut însă puterile Coaliţiei nici o vină ? N-a izbucnit cel de-al doilea război mondial şi pentru că Rusia şi ţările occidentale au încercat să-i asmută pe nemţi împotriva celuilalt ? Fireşte că da. Acest lucru s-a spus. Nu însă cu o îndrăzneală atingînd tăria axiomei. Ci cu timiditate, aproape şoptit, în timp ce adevărul învingătorilor a fost rostit în gura mare.

Lui Arghezi i-au dat dreptate nu numai cele două războaie mondiale. I-a dat dreptate şi al treilea, cunoscut şi sub numele de Războiul rece. Mai mult decît primul, mai mult decît al doilea, cel de al treilea război mondial a impus nu adevărul adevărat, ci adevărul învingătorilor. Ipoteza argheziană s-a verificat mai ales in descrierea cîmpului de luptă. Capitalismul triumfător şi-a impus opinia că vremea comunistă a fost o rătăcire a istoriei, Drumul larg, imaginat a merge de la maimuţa ridicată în două picioare la omul cu plămîni şi inimă de metal inoxidabil, care va fi, mai mult ca sigur, omul viitorului, e descris ca aparţinînd în exclusivitate capitalismului. Din această autostradă, nişte infractori numiţi bolsevici, în frunte cu un şef de bandă, Lenin, au pornit un drumeag de ţară. După o îndelungată întortochiere prin pîrloagele Europei de Est, drumeagul a sfîrşit prin a fi închis. Îl năpădiseră, sărind şanţul, buruienile de pe margini ! Acesta e adevărul despre cel de al treilea război mondial. Adică adevărul dictat de învingători. Ei, învingătorii în acest al treilea război, îşi spun cuvîniul şi în ce priveşte un fenomen straniu al vremurilor de azi:

Rescrierea adevărului despre cel de al doilea război mondial. Cîtă vreme a fost tare şi mare, Rusia şi-a putut striga, în cele patru colţuri ale lumii, adevărul despre contribuţia sa la victoria împotriva Germaniei naziste. Acum. Rusia e bolnavă. Gripa capitalismului timpuriu i-a răguşit glasul. De aceea Rusia nu mai poate fi auzită în corul dedicat măreţei aniversări a victoriei împotriva fascismului. Umplu planeta doar megafoanele aliaţilor occidentali. Şi acestea, în chip explicabil, nu pot decît să-şi glorifice propria contribuţie la sugrumarea fascismului. Neglijînd sau chiar trecînd sub tăcere rolul Rusiei. Profitînd de îngenuncherea Moscovei în cel de al treilea război mondial, Occidentul îşi impune adevărul şi în ceea ce priveşte cea de a doua conflagraţie de pe planetă. Contribuţia Rusiei e împinsă în plan secund. Moscova, Stalingradul, Cotul Donului parcă nici n-ar fi existat. Pe cîmpul de bătălie au rămas să hrănească porumbul şi grîul de mai tîrziu carnea şi oasele a milioane de ruşi. Aceştia din urmă sînt tot mai puţin pomeniţi. Au rămas să fie sfinţite doar carnea şi oasele soldaţilor din America şi din Europa de Vest. Nu de alta, dar adevărul despre cel de al doilea război mondial a devenit la ora actuală adevărul care convine învingătorilor în cel de al treilea război. Această trecere în uitare a milioanelor de ruşi morţi e cea mai mare nedreptate care s-a putut face în acest an al aniversării a 50 de ani de la victoria asupra fascismului. O nedreptate ivită din legea enunţată de Arghezi in 1915. Şi anume că adevǎrul asupra unui moment istoric e totdeauna numai şi numai al celui care învinge pe cîmpul de luptă.

*

Scriam pe 11 mai 2014. E concursul Eurovision un iarmaroc, unde poate fi văzută Femeia cu barbă?!

Deşi nu mă interesează showbizul, pe care-l cred un fel de circ fără pîine al lumii moderne, m-am uitat, totuşi, la finala Eurovision de sîmbătă seara. Pentru că:

1. Am vrut să văd dacă puterea ruşilor din fostele republici sovietice a rămas şi după Criza ucraineană. A rămas!
2. Am vrut să mă amuz din nou de străvechiul truc prin care TVR-ul justifică slaba noastră clasificare. Ai noştri au fost cei mai buni dintre toţi concurenţii, dar votul e politic. Şi din cîte se ştie, noi, românii, n-avem putere politică în Europa. M-am amuzat.
3. Am vrut să mă înduioşez din nou de grija reciprocă pe care şi-o arată suratele România şi Republica Moldova, care ies ţinîndu-se de mijloc, ca virginele pe uliţa satului, pe Strada mare a Europei. M-am înduioşat.
4. Am vrut să văd din nou spectacolul penibil al celor care anunţă voturile din diferite ţări. Fiecare simte nevoia să facă plecăciuni organizatorilor, să se dea comic şi să aducă elogii Eurovisionului. L-am văzut.
5. Am vrut să mă conving dacă într-adevăr, Europa spre care tînjim e în faza de decadenţă a Imperiului roman pîndit deja de barbari. Şi m-am convins. Însuşi faptul că a apărut pe scenă, în faţa a milioane de telespectatori un travestit, apariţie valabilă pentru cartierele cu felinare roşii, mi-a spus că e ceva în neregulă cu mintea europenilor. Şi cînd am văzut că mai obţine şi locul unu – avea voce de femeie sau de bărbat? – doar pentru faptul că era Femeia cu barbă, mi-a fost clar că europenii au luat-o razna. Nu ştiu, poate sunt eu învechit, poate nu mai corespund vremurilor, dar de întrebat tot mă întreb şi vă întreb:

E concursul Eurovision un iarmaroc, unde poate fi văzută Femeia cu barbă?!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro