Destinul unei pelicule. Duminică seara, la Taifasul TV încins cu Sergiu Nicolaescu, interlocutorul istoriseşte aventura filmului cu execuţia Mareşalului. Nu ştiu dacă implicarea sa în poveste respectă adevărul. Ştiu însă că istorisirea confirmă o realitate:

Regimul comunist n-a distrus pelicula.

A ţinut-o la secret, n-a lăsat să răzbată despre ea nici o silabă.

N-a distrus-o însă.

Cum n-a distrus nici Agenda Mareşalului, nici manuscrisele confiscate de Securitate.

Explicaţia trebuie căutată în disciplina birocratică instaurată şi păstrată de dictaturile comuniste.

Pentru ca filmul să fie distrus ar fi fost nevoie de un ordin dat de sus.

Cîtă vreme el n-a venit, cei de la Arhivă nu s-au atins de peliculă.

Îmi imaginez ce s-ar fi întîmplat cu filmul în democraţia tuturor libertăţilor!

*

Meticulozitate. Adrian Năstase mi-a trimis, cu dedicaţie, ultimele trei volume din cele zece ale lucrării România după Malta. Am programat pentru vineri seară, în hotarele emisiunii La taifas cu Ion Cristoiu, un dialog cu autorul. Sîrguincios cum sînt, mă grăbesc, să citesc, printre picături, volumul 8, consacrat primelor luni din 1992, mai precis, primelor luni din ultimul an de mandat al lui A. Năstase în fruntea Externelor. Farmecul volumului, ca şi al întregii lucrări, îl dau documentele de epocă, însemnările lui Traian Chebeleu, stenogramele brainstorming-urilor şi conferinţelor de presă, textele declaraţiilor şi interviurilor venite de la Adrian Năstase. În mare, documentele nu aduc nimic nou celui care cunoaşte zbaterea diplomaţiei româneşti de a ieşi din fundătura în care Marile Puteri ne-au împins după decembrie 1989. În mic, parcurs cu creionul în mînă, el îţi pune la dispoziţie amănunte din care se ţese o atmosferă. Remarc astfel că de la brainstaningurile convocate de Adrian Năstase nu lipseşte niciodată Silviu Brucan, Oracolul din Dămăroaia, văzut în anii respectivi ca un fel de Moise al tranziţiei orbecăitoare. Interviurile şi conferinţele de presă ne aduc aminte de ziarişti uitaţi azi, după 20 de ani: Rodica Chelaru, Răzvan Popescu, Victor Ionescu.

Diplomaţia românească se confruntă şi în primele luni ale lui 1992 cu provocări teribile ale realităţii: destrămarea Iugoslaviei, politica agresivă dusă de Budapesta, proclamarea independenţei Moldovei.

Documentele conturează un Adrian Năstase meticulos, luînd în serios fiecare amănunt, consultîndu-se şi cu alţii. E o prefigurare a viitorului premier şi şef de partid.

*

Rescriere. Pentru Istoria literaturii proletcultiste, lucrez la cîteva pagini despre felul în care Cezar Petrescu şi-a revizuit în 1953 romanul 1907 din anii interbelici. Textul ar urma să-l plasez în capitolul despre Ana Roşculeţ, la Opinia cititorului!

A constata cum şi-a revăzut Cezar Petrescu romanul 1907 din 1937-1938, 1943 pentru a putea fi tipărit în 1957 nu e lucru uşor. Mă văd obligat să iau capitol cu capitol varianta din interbelic şi s-o confrunt cu varianta din anii socialismului.

N-am citit 1907 nici în varianta iniţială, nici în varianta revoluţionară.

Confruntarea celor două variante, mai ales în partea dedicată lui Dimitrie Petreanu, transformat miraculos într-un simpatizant al mişcării socialiste, îmi dă posibilitatea de a parcurge romanul lui Cezar Petrescu.

Nu l-am simpatizat niciodată pe Cezar Petrescu.

Am fost mult timp, în anii facultăţii îndeosebi, un camilpetrescian. Dînd seamă unui blestemat nărav de-al meu, mi-am făcut din Camil Petrescu un ideal, aşa cum fetele de pension îşi fac statuie vie dintr-o eroină de roman ieftin. Citisem undeva că duşmanii lui Camil Petrescu îl sîcîiau comparîndu-l – nefavorabil, se înţelege – cu Cezar Petrescu, scriitor la modă în interbelic. Fără să fi citit un rînd din opera lui Cezar Petrescu, autorul romanului Întunecare mi-a devenit antipatic.

Spre norocul meu, parcurgerea celor trei volume din 1907 îmi justifică antipatia.

Cezar Petrescu e un scriitor de o superficialitate comparată de unii – în chip nedrept – cu superficialitatea unui gazetar.

Luînd cunoştinţă de personajele din 1907, sesizez că fostul slujbaş carlist e un precursor al telenovelei în istoria culturală a ţării.

Personaje gen – Radu Comşa, Bogdan Cenzură – par a fi create pentru a stîrni şi întreţine smiorcăiala comunicatorilor de telenovelă, trăitori pînă la patima de mormînt a dramei celui corect, cinstit, cult şi, evident, neînţeles de societatea în care trăieşte.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe ctistoiublog.ro