Ion Cristoiu: Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca şi Nicolae Ceauşescu

1. Prin publicarea Însemnărilor din celulă, jurnalul lui Ion Antonescu, scris în camera de timbre a lui Carol al II-lea unde-l aruncaseră conspiratorii, Audienţa din după-amiaza lui 23 august 1944 pare a fi rezolvată din punctul de vedere al regulii: ascultă-l şi pe celălalt!

Pînă la descoperirea acestor Însemnări, despre Audienţa încheiată cu Arestarea Mareşalului, ştiam doar punctele de vedere ale celor care au dat Lovitura de stat. Puncte de vedere care, în frunte cu cel al Regelui Mihai, trag spuza pe turta duşmanilor lui Ion Antonescu. Însemnările, făcute de Mareşal imediat după Audienţă, cu ţelul evident de a ajunge pînă sub privirile Posterităţii, ne oferă şi punctul de vedere al Conducătorului.

Există însă un alt caz spectaculos în Istoria ţării în care ştim doar punctele de vedere ale uneia dintre părţi:

Cel al Căderii lui Ceauşescu.

Rămîn însă nesoluţionate aproape toate momentele lui Ceauşescu din dimineaţa lui 22 decembrie 1998. Despre ce a făcut şi ce a zis fostul conducător ştim doar de la adversari sau, mă rog, de la cei interesaţi în acreditarea unei anumite viziuni asupra evenimentelor. Nu ştim şi tare mă tem că nu vom şti niciodată versiunea lui Nicolae Ceauşescu asupra evenimentelor.

Ceauşeştii au fost conduşi , sau duşi la liftul urcînd pe acoperişul C.C. de Victor Stănclescu. Ce-a spus Nicolae Ceauşescu în acele împrejurări, ce-a făcut şi, în general, ce s-a petrecut de fapt ştim doar din relatările postdecembriste ale generalului Stănculescu. Efortul acestuia de a contura un Atotputernic speriat, micşorat la ipostaza de iepure.

Era Nicolae Ceauşescu panicat? S-a învoit s-o şteargă din sediu ca să nu fie linşat de popor? Versiunea generalului Stănculescu intră în conflict cu două alte elemente extrem de importante.

Primul se referă la momentul cînd Nicolae Ceauşescu urma să străbată pe jos distanţa dintre clădirea CC şi cea a Palatului Regal pentru a ajunge la Sala Congresului al XIV-lea. Înnebuniţi de spaţiul absolut deschis, imposibil de protejat pe deplin, cei de la Direcţia a V-a i-au sugerat să renunţe. Fostul preşedinte a refuzat. Absolut firesc. Nimic din destinul său nu-l semnala altfel decît gata să înfrunte primejdia cu pieptul deschis. Nu mersese el în 1977 în mina ocupată de protestatarii din Valea Jiului care-l sechestraseră pe premierul Ilie Verdeţ? Nu-şi asumase el, în 21 august 1968, îndrăzneala de a striga la ruşi, peste Prut, din balconul C.C.? Logica personajului refuză momentul de laşitate din 22 decembrie 1989, aşa cum îl schiţează versiunea lui Victor Stănciulescu.

Al doilea element îl dau mărturiile celor care l-au păzit la Tîrgovişte. Toate insistă pe imaginea lui Ceauşescu neînţelegînd că poporul nu-l mai voia. Fostul conducător încercase în acea dimineaţă să vorbească din balcon, prin portavoce, mulţimii întărîtate din Piaţă. Gestul spune multe despre credinţa sa într-o lovitură de palat, ticluită de agenturile străine prin năimiţii dinlăuntru. E greu de crezut c-ar fi vrut s-o şteargă din sediul C.C. pentru a-şi pune pielea la adăpost.

Şi despre alte momente obscure ale orelor de după plecarea din sediul C.C. avem, la fel, doar versiunile celorlalţi asupra discuţiilor şi gesturilor semnificative. Să admitem varianta cu avatarurile de autostopist ale celui mai puternic om din România. Despre ce-a zis şi ce-a făcut Nicolae Ceauşescu în atari împrejurări ştim doar din mărturiile presupuşilor şoferi de Dacia. Asemănător, despre arestare, transport la unitatea din Tîrgovişte, despre cele 3 zile şi trei nopţi petrecute la şandramaua militară ştim doar din versiunile lui Kemenici şi ale soldaţilor-paznici.

Adevărul cere însă convocarea şi a celeilalte părţi.

Din nefericire, pînă acum n-a intrat în posesia istoricilor şi versiunea lui Nicolae Ceauşescu.

Şi tare mă tem că-n acest veac nu vor intra.

2. Lui Alexandru Ioan Cuza îi plăcea să se amuze zicîndu-şi Domnitorul Principiu. Ajunsese pe tronul celor două ţări româneşti întru concretizarea unui principiu: al Unirii Valahiei cu Moldova.

La şefia Moldovei cel puţin, candidau nume grele: Mihai Sturdza, Grigore Sturdza, Costache Negri, Vasile Alecsandri.

Cum de s-a ajuns la Alexandru Ioan Cuza?

Alexandru Candiano-Popescu explică în „Amintiri din viaţa-mi”:

„Înălţării sale la Tronul Moldovei, nici unul din cîţi au votat-o, nu i-a dat nici un temei, din contră, colonelul Cuza a fost ales principe, avînd credinţa cei care îl alegeau că Europa nu va aproba o asemenea alegere, deoarece alesul, presupuneau ei, nu era din viţă din care se fac hospodarii cu sorţi de durată.

Viitorul a dovedit că una a fost socoteala alegătorilor lui Vodă Cuza şi alta socoteala evenimentelor. Această domnie, nu numai că a durat, dar a avut şi o însemnătate în istoria românilor”.

În Elena Cuza, Lucia Borş dezvăluie, sprijinită pe documente, că Adunarea Electivă era atît de împărţită între tabere încît reuniunile Partidei Naţionale, majoritare în Adunare, se ţineau lanţ şi inutil.

În seara lui 3 ianuarie 1859, întrunirea era cît pe-aci să se spargă fără nici un rezultat. Atunci, Lascăr Rosetti încuie uşa şi declară că nu le dă drumul pînă nu se decid asupra candidatului. Pe acest fond Neculai Pisoţchi lansează numele colonelului Cuza. Cel care demisionase din postul de ispravnic de Covurlui în semn de protest faţă de falsificarea listelor de alegători.

După trei tururi de scrutin, Cuza era candidatul Partidei Naţionale şi, prin asta, cel mai sigur candidat la Domnia Moldovei.

N-am certitudinea că doar presiunea timpului a dus la soluţia Cuza. Cred că undeva Alexandru Candiano-Popescu are dreptate. Colonelul a fost tradiţionala soluţie de compromis între grupurile în dispută. Cum s-a întîmplat cu Stalin după moartea lui Lenin. Sau cu Nicolae Ceauşescu, după moartea lui Dej.

Egale într-un fel, grupările în bătălia pentru Putere se învoiesc asupra unui al treilea candidat. Fiecare dintre ele zicîndu-şi că e o soluţie temporară. Iar după un timp, soluţia e dată în lături.

Ca şi în cazul Stalin sau Ceauşescu, temporarul s-a dovedit permanent în cazul Colonelului Cuza.

Sub uşurătatea aparentă (cartofor, afemeiat, neserios), se ascundea un ins cu o deosebită voinţă de putere.

O nouă confirmare a avertismentului: atenţie la cei prostănaci, la tăcuţi, la neserioşi, la molatici.

Nu se ştie niciodată de ce sînt în stare!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro