Moftul român e, din cîte se ştie, o publicaţie satirică scoasă de I.L. Caragiale împreună cu Anton Bacalbaşa.

Nota definitorie a acestei reviste stă în faptul că nici un articol, nici o notiţă nu poartă semnătura cuiva.

Ulterior, I.L. Caragiale şi-a retipărit în volume bucăţile de proză şi publicistică apărute fără semnătură în Moftul român.

La rîndu-i, Anton Bacalbaşa şi-a strîns între coperţile unei cărţi textele satirice despre Moş Teacă.

Practicînd un travaliu de arheologie literară, Şerban Cioculescu a identificat şi alte bucăţi de-ale lui Caragiale, luîndu-şi curajul de a le tipări ca aparţinînd marelui satiric.

Au rămas pe dinafară numeroase bijuterii ale presei umoristice, publicate, toate, fără semnătură în Moftul român.

Terminînd de citit întreaga colecţie pe 1893, m-am întrebat:

De ce nu sunt redate publicului de azi toate textele apărute în Moftul român?

Deşi istoricii literari în frunte cu Şerban Cioculescu au ezitat să le atribuie lui Caragiale, după opinia mea, chiar dacă n-au fost scrise de genialul prozator, au intrat în revistă după ce au fost aprobate de Caragiale.

Poartă astfel pecetea genialei priviri care le-a examinat critic.

Pentru exemplificare, iată excepţionala proză Misionarul din Moftul român, nr. 36, 1893, hazoasă parodie a literaturii teziste promovate la vremea respectivă de socialiştii români.

M-am amuzat citind-o nu numai ca la lectura unei proze în sine, dar şi ca la întîlnirea unui text amintind izbitor de literatura proletcultistă.

Misionarul

Poemă în proză rimată

 

… Săraca! avea şi de ce să fie atît de neliniştită… Căci, văzînd că, - de două săptămîni de cînd el trecea în fiecare zi aruncîndu-i priviri pline de înţeles pentru cine ştie să priceapă (căci ocheade compătimitoare, însemnează ocheade de amor), văzînd, zic, că el nu făcea nici un pas de înaintare, azi, cînd a trecut după amiază, jumătate zdravănă, jumătate nebună, i-azvîrlise pe fereastră un bileţel, două rînduri: «Diseară, zece… te aştept… a doua uşe îndată cum…»

Zece? Era gata de la opt şi oricine poate să-şi închipuiască neastîmpărul ei, muncită fiind pe de-o parte de căinţă pentru uşuratica ei purtare, pe de alta de răscoala întregului ei trup, în care, fără să-şi dea seama, se adunase zi cu zi un prisos de activitate, sporit şi mai mult prin căldura băii, prin enervarea parfumului şi prin farmecul neobişnuit al lucrurilor, al luminii lunii, al adierii austrului în perdele…

Ah! dacă ar veni mai degrabă s’o scape de tiranul care o biciuieşte pe dinăuntru, care-i zvîcneşte tîmplele şi inima şi care o face să se întoarcă de acolo pînă colo în patul sclipitor de curăţenie.

Unsprezece!…

… Un pas nesigur pe scară… Se opreşte niţel… Vine! Doamne! ce frică i-a fost că n-o să vie!

Şi iată-l el. Într-o clipă sare din pat, îl smulge din cadrul uşei în care-l bate luna drept în faţă, închide uşa, îl tîrăşte şi se agaţă de gîtul lui, sărutîndu-l peste gură, peste ochi. A! dacă ar avea minte grăuntele de iarbă de puşcă, cum ar sări în calea chibritului care se apropie!…

E înalt şi voinic, ea, mică şi mlădioasă, – vîntul tremură’n perdele, luna mîngîie covorul, patul îi aşteaptă tainic şi nerăbdător aruncînd valuri de mirosuri îmbătătoare…

Hai să ieşim şi să-i lăsăm.

Dar, el a îmbrîncit-o cît acolo şi şi-a încrucişat mîinile pe piept:

«O! nenorocită victimă a societăţii! Iată aşa dar ce au ajuns farmecele tale, o marfă! Nu, ele nu mai pot robi o minte largă, plină de suferinţele lumii întregi…

– Poftim?…

– Cum vrei să mă închin ţie, cînd mintea-mi zboară spre fraţii mei nenorociţi, înfăşuraţi în mrejele unei stări sociale, care permite unora să se răsfeţe într-un lux destrăbălat, aruncînd pe alţii în durerile celei mai cumplite lipse?»

El îşi trece mîna prin păr: ea îşi adună minţile, să vază ce vrea să spuie omul ăsta. Nu cumva e nebun?

«Şi tu nu eşti singură, copilă pierdută şi nudă!»

«Mii trec ca tine cu zîmbetul senin pe buze în mijlocul celei mai negre pierzări, nici îndoindu-se că nenorocirea lor este efectul imediat al concentrării capitalului şi al infamei plus-valute!!»

Ei, apoi acum nu se mai îndoieşte de loc, trebuie să fie nebun. Un nebun! Dă să fugă spre uşă, dar el o prinde de mîini şi privind ţintă în ochii ei:

«Da, nenorocită copilă… Căci ce-i pasă burghezului sătul…!»

Ea face o sforţare şi sare la fereastră: «Vardist! vardist!»

El după ea şi n-o lasă de loc.

«… ce-i pasă capitalistului care printr-un joc fatal…»

Se aud paşii vardistului pe scară. Numai de-ar veni mai repede!…

«… jocul hotărît mai dinainte de legile producţiunei care ar cere…»

Ea ţipă, vardistul sparge uşa şi intră, se scoală toată casa…

«… ca produsul brut să fie împărţit în părţi egale între cei trei factori…»

Se adună lume, se face tărăboi!

E luat pe sus şi îmbrîncit de mizerabilul vardist şi de mizerabilii spectatori, inimi strîmte şi înguste, egoiştii cari nu se pot ridica cu mintea peste interesele lor individuale şi care nu pricep zbuciumăturile unei inimi pătrunse de durerile altora…

Mergi la secţie, nefericite tînăr, dar speranţa să nu te părăsească. Amuză-te singur… pînă cînd soarele splendid al adevărului va străluci la orizont cu degete trandafirii!!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro