Ion Cristoiu: Azi s-ar putea pune de o atmosferă teroristă ca-n decembrie 1989 cât ai clipi. Cea creată de televiziunile dedicate pericolului Pandemiei o dovedeşte

Tot citind şi mai puţin scriind despre Psihoza teroristă (eseul meu ar fi premieră, în condiţiile în care iscoditorii au fost atenţi doar la întrebarea Cine-a tras în noi? şi nu s-au întrebat Cum a fost în realitate atmosfera teroristă) îmi dau seama că şi azi s-ar putea pune de o asemenea atmosferă cît ai clipi. Şi în timp ce zurui roţile valizei pe carosabilul străzii Nicolae Iorga, dînd fudulilor de la volan şansa de a claxona prosteşte, îmi imaginez ce-ar face România Tv din zvonul că porumbeii sînt purtători de coronavirus, noua spaimă a Planetei. Cu o seară înainte, cineva îmi spunea la telefon că un chinez care ar strănuta în plină piaţă ar produce instantaneu efectele unui atentat terorist. Şi uite aşa, de la porumbei la chinezi şi invers, mă străfulgeră amintirea epilogului din Maestrul şi Margareta, al maestrului Mihail Bulgakov, consacrat implicaţiilor pe teren a zvonurilor despre descinderea lui Woland în Măreaţa Uniune Sovietică. Unul dintre personajele memorabile ale romanului e motanul Behemoth, autorul multor pozne împotriva birocraţilor. Prezenţa unui motan diabolic în realităţile moscovite dă naştere unei psihoze naţionale, prin nimic deosebite de cea teroristă. Iat-o descrisă de geniul lui Bulgakov:

„Dar chiar şi după ce Woland a părăsit Moscova s-au înregistrat victime – oricît de trist ar fi – printre motanii negri.

În diferite colţuri ale ţării au fost împuşcate sau exterminate prin felurite metode vreo sută din aceste animale paşnice, folositoare şi credincioase omului. În diferite oraşe, peste o duzină de motani, unii dintre ei destul de mutilaţi, au fost aduşi la secţiile de miliţie. La Armavir, de pildă, un astfel de dobitoc nevinovat a fost predat miliţiei de un cetăţean, care-i legase labele dinainte.

Cetăţeanul îl pîndise pe motan şi pusese mîna pe el tocmai în clipa cînd animalul se pregătea, cu un aer hoţesc, aer pentru care pisicile nu sînt vinovate, deoarece nu-l au pentru că ar fi vicioase, ci pentru că se tem ca nu cumva unul mai puternic decît ele – om sau cîine – să le facă vreun rău sau să le supere în vreun fel (ca să le prinzi nu-i cine ştie ce, dar vă asigur că nu e nici o cinste pentru cine pune la cale o asemenea faptă; ba dimpotrivă...), după cum spuneam, se pregătea, pesemne, să sară, cu un aer hoţesc, într-un anumit scop în brusturi. Năpustindu-se asupra motanului şi smulgîndu-şi cravata de la gît ca să lege animalul, cetăţeanul mormăise veninos şi ameninţător:

«Aha! Care va să zică, acum ai poftit la noi, la Armavir, domnule hipnotizator? Să ştii că pe noi nu ne sperii! Nu mai face pe mutul cu mine, că nu-ţi merge! Ştim noi ce poamă eşti!»

Cetăţeanul dusese bietul animal la miliţie, ţinîndu-l de labele dinainte, pe care i le legase cu cravata verde, şi îmbrîncindu-l, ca acesta să meargă neapărat pe labele dinapoi.

– Ascultă! striga cetăţeanul, petrecut de fluierăturile puştimii, lasă-te dumneata de-astea, nu mai face pe prostul, că nu-ţi mai merge! Fă bine şi umblă ca toată lumea!

Drept răspuns, motanul negru îşi dădea ochii peste cap ca un martir ce era. Lipsindu-l natura de darul vorbirii, el nu se putea justifica. Bietul animal şi-a datorat salvarea, în primul rînd, miliţiei, iar apoi, stăpînei lui, o văduvă bătrînă şi respectabilă. Cînd motanul a fost dus la secţie, cei de acolo s-au convins că cetăţeanul duhneşte a alcool de la şapte poşte, drept care mărturia lui a fost pusă la îndoială. Între timp, aflînd de la vecini că motanul ei fusese luat pe sus, bătrînica alergase într-un suflet la secţie şi sosise la timp. Dăduse referinţele cele mai favorabile, declarînd că-l cunoaşte de cinci ani, de cînd era pisoi mic, că garantează pentru el ca pentru propria-i persoană, mai dovedind că animalul nu comisese niciodată vreo faptă rea şi nici la Moscova nu se deplasase... Se născuse şi crescuse la Armavir, şi tot acolo învăţase să prindă şi şoareci.

Motanul a fost dezlegat şi înapoiat stăpînei sale, după ce, e drept, băuse din cupa amărăciunilor, aflînd pe pielea lui ce înseamnă clevetirea şi eroarea judiciară.

În afară de motani, şi unii oameni au avut cîte-o mică neplăcere. Au fost arestaţi pentru cîtva timp: la Leningrad – cetăţenii Wolman şi Wolper, la Saratov, Kiev şi Harkov – trei Volodini, la Kazan – un oarecare Voloh, iar la Penza, nu se ştie de ce, chimistul Vetcinkevici, candidat în ştiinţe. E drept, era un brunet cu piele smeadă şi cu o statură de uriaş.

Au păţit-o în diferite colţuri ale ţării şi nouă Korovini, patru Korovkini şi doi Karavaevi.

Un oarecare cetăţean a fost dat jos în gara Belgorod din trenul de Sevastopol şi legat fedeleş. Îi trăsnise prin cap să-şi distreze tovarăşii de călătorie făcînd nişte scamatorii cu cărţi de joc.

Într-un restaurant din Iaroslavl a apărut tocmai la ora prînzului un individ cu un primus, pe care abia-l luase de la reparat. Cînd l-au văzut, doi portari şi-au părăsit posturile de la garderobă, luînd-o la sănătoasa, urmăriţi de toţi clienţii din restaurant şi de întregul personal. Iar din casierie au dispărut, cu totul inexplicabil, toate încasările din ziua aceea.

S-au întîmplat multe, atît de multe, că nici nu le mai poţi ţine minte. A fost o serioasă frămîntare a spiritelor.”

Nu pot să nu destăinui că, încheind corectarea acestor rînduri, luate din varianta electronică a cărţii, m-a lovit brusc un dor nebun de a reciti Maestrul şi Margareta.

Noroc că mi-am revenit.

Asta-mi mai trebuia!

Să las baltă teroriştii şi să mă apuc de motanul Behemoth!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro