Ion Cristoiu: Bărbatul de stat trebuie să fie şi nepopular cînd interesele ţării o cer

La începutul lui aprilie 1893, guvernul Conservator al lui Lascăr Catargiu pune în discuţia Parlamentului Legea maximului. O lege pentru care se bătea P.P. Carp, intrat în Guvern la 18 decembrie 1891 ca responsabil cu Agricultura, Industria, Comerţul şi Domeniile. Prin noua reglementare, intitulată şi Legea asupra maximului taxelor şi contribuţiilor comunale, conservatorii voiau să introducă taxe, nu numai pe produsele care urmau să intre în localităţi, ci şi pe cele care urmau să fie realizate produse pe plan local.

Proiectul stîrneşte vîlvă în marile oraşe, în Bucureşti, îndeosebi. Legea fusese dictată Guvernului de nevoia unor noi surse pentru bugetul ca de obicei secătuit. Liberalii, aflaţi în Opoziţie, găsesc în nemulţumirea meseriaşilor un teren fericit pentru a porni asaltul asupra guvernului Conservator, deja pe ducă. În ziua de 5 aprilie 1893, cînd Proiectul urma să fie pus pe ordinea de zi a Camerei, căruţaşii, măcelarii şi precupeţii intră în grevă. Camera Deputaţilor e înconjurată de mulţime. 5 şi 6 aprilie 1893 sînt zile de mare violenţă antiguvernamentală în Bucureşti, anticipînd mineriadele de peste un secol. Cu toate acestea, pe 9 aprilie 1893, Legea e luată în discuţie la Cameră. Intervenind pentru a o apăra, dar şi pentru a condamna tulburările din Bucureşti, atribuite Opoziţiei, P.P. Carp îşi începe astfel discursul:

„Cine este curtezan e indiferent dacă e al Palatului sau al mulţimii. Eu am cutezanţă să declar că nu sînt curtezan nici al unuia, nici al altuia”.

Zicerea se înscrie în logica întregului discurs. P.P. Carp îşi propune să replice acuzaţiilor că Legea e nepopulară. Manifestaţiile din Bucureşti nu-l fac să dea înapoi:

„Dacă credeţi d-voastră că veţi găsi o singură inimă serioasă, un singur om cu sentimentul demnităţii lui, care să se retragă pentru că a fost scuipat şi huiduit, şi să părăsească el toate ideile în îndeplinirea tuturor datoriilor lui faţă cu această ţară, şi în materia aceasta faţă cu nevoile comunelor, pentru că s-au găsit 300 de indivizi din cari vreo 20 sau 30 băieţi de pe la prăvălii şi 40-50 oameni beţi – şi dacă zic beţi, este pentru că i-am văzut, nu puteţi contesta aceasta – dacă credeţi aceasta, zic, vă înşelaţi”.

Refuzul de a fi pe placul unor indivizi care se pretind a fi poporul e un punct din programul politic al lui P.P. Carp. Program dominat de teza că bărbatul de stat trebuie să fie şi nepopular cînd interesele ţării o cer.

În discursul din 9 aprilie 1893 P.P. Carp îl citează în sprijin pe Horaţiu:

„«Omul drept şi energic, nu se uită nici la ameninţarea tiranului, dar nu se uită nici la clamoarea mulţimii îmbătate»”.

După care punctează magistral:

„Apoi eu am învăţat în istorie şi altceva. Am învăţat că nu a fost nimeni mai slugarnic faţă de tron decît acei care erau slugarnici faţă de plebă”.

Credinţa lui P.P. Carp poate fi bănuită ca aparţinînd unui boier cu dispreţ pentru cei mulţi. Marele om politic conservator e, şi a fost acuzat, de altfel, de Ciocoism.

Indiferent de motive, credinţa lui P.P. Carp merită atenţie. La vremea sa, bărbatul de stat se confrunta cu opinia mulţimii destul de rar: violenţe de stradă, alegeri. Azi însă, bărbatul de stat dă aproape zilnic examen de popularitate. Formulelor tradiţionale – greve, demonstraţii, mitinguri, alegeri – li se adaugă acum sondajul de opinie, reacţiile presei, companiile televiziunilor.

Acum ar fi nevoie nu de un P.P. Carp, ci de doi într-unul singur. Pentru a promova măsuri nepopulare, dar necesare.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro