Ion Cristoiu: Bătălia jurnaliştilor cinstiţi cu manipulările regimului Iohannis în privinţa Coronavirus

Jurnalistul şi publicistul Ion Cristoiu afirmă că şi acum, ca şi la începutul pandemiei, regimul Iohannis încearcă să menţină pericolul coronavirusului cu ajutorul presei miluite şi a celei militarizate, printr-o cenzură a consensului şi procese de intenţie, dar cu toate acestea mai există jurnalişti care îndrăznesc să dea la o parte perdelele de fum create de guvernanţi. Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:

“Interviul de luni, 29 iunie 2020 de pe cristoiuTv, rubrică video din cadrul site-ului cristoiublog.ro, l-a avut drept invitat pe Răzvan Dumitrescu.

Răzvan Dumitrescu e moderatorul emisiunii Subiectiv de pe Antena 3. La cîteva din emisiunile conduse de Răzvan Dumitrescu am fost şi eu invitat. Fie prin televiziunea de la distanţă, afirmată în Pandemie şi pe cale de a-şi găsi un loc important în media planetară, fie prin prezenţa în studio. La toate aceste emisiuni eu am fost invitatul, iar distinsul confrate, moderatorul. Luni, 30 iunie 2020, la cristoiuTv, rolurile sau inversat: Răzvan Dumitrescu a fost invitatul, iar eu, moderatorul. Am ţinut mai demult să am un dialog la distanţă, exploatînd televiziunea de acasă, cu moderatorul emisiunii Subiectiv. Sînt multe motive ale acestei intenţii. Aş putea enumera experienţa de 30 de ani de presă a lui Răzvan Dumitrescu, contribuţia decisivă la un moment postdecembrist care a fost nu numai de istoria presei, dar şi de istorie a României – prezenţa postului SOTI, prima televiziune alternativă la TVR de după 22 decembrie 1989 – balansarea sa între presa scrisă şi presa audiovizuală, disponibilitatea de a ţine în frîu invitaţii, unii dintre ei gata să se bată în mesaje dictate de conducerea propriului partid. M-aş opri însă asupra unui motiv care ţine de realităţile româneşti ale ultimului timp. Răzvan Dumitrescu se numără printre puţinii jurnalişti români care au îndrăznit să gîndească altfel în privinţa Pandemiei decît au ţinut să impună presei regimul Klaus Iohannis. Aceşti puţini ziarişti merită stima noastră. Ei vor rămîne indiscutabil în Istoria presei naţionale ca o dovadă că spiritul critic, definitoriu pentru meseria de jurnalist, a funcţionat chiar şi în condiţiile în care manipularea de proporţii incredibile practicată de regim prin intermediul presei miluite, dar şi al presei militarizate, a creat în România ceea ce Ignatio Ramonet numea cenzura consensului. În prefaţa la celebrul interviu cu Fidel Castro, marele ziarist, care scria în Le Monde diplomatique din martie 1990 că abordarea Evenimentelor din decembrie 1989 de către presa occidentală a fost cea mai mare înşelătorie din istoria televiziunii, semnala drept cenzură mai rea, mai greu de înfruntat, decît cenzura oficială, impusă de stat, cenzura consensului. Despre cenzura consensului am scris şi eu de a lungul timpului. Risc să mă autocitez din eseul Bătălia mea cu cenzura consensului din Evenimentul zilei 26 martie 2014:

<La un moment dat, în legătură cu un eveniment, cu o ţară, cu un personaj, se instalează în media unanimitatea zdrobitoare a unui punct de vedere, dacă nu chiar a unei abordări. Mecanismul prin care se iveşte şi se impune această unanimitate înfricoşătoare rămîne de descifrat. Îşi spun cuvîntul, deopotrivă, tentaţia jurnaliştilor de a se lua unul după celălalt, dar şi fatala superficialitate a unei profesii trăind din adevăruri de azi pe mîine. Pentru spiritul critic, înzestrat cu nenorocitul nărav de a nu înghiţi pe nemestecate tot ce i se oferă în materie de opinii, această unanimitate alcătuieşte o teribilă presiune intelectuală. Îţi dai seama că tot ceea ce se spune despre un eveniment sau despre o stare de lucruri e o sumă de prostii născute din simplificarea primitivă a unei realităţi complexe.>

 Despre pericolul Coronavirus, devenit prin manipulare un pericol apocaliptic, tot mai mulţi români sînt de acord azi că e un pericol real, dar că el n-a justificat călcarea în picioare a drepturilor omului începînd cu dreptul de a nu fi arestat la domiciliu. Cu ceva timp în urmă, pe vremea cînd starea de urgenţă era perdeaua de fum de bălegar a regimului pentru a meşteri afaceri uriaşe cu echipamente de protecţie, pentru a-şi promova în funcţii camarila politică, pentru a pune mîna pe spitalele judeţene, vacile de muls ale baronilor locali, opinia publică era alta. Panica instalată prin manipulările Cioclilor apocaliptici, prin activitatea Presei Miluite şi a Presei Militarizate crease o cenzură a consensului în privinţa Coronavirus. Cum să cutezi a pune la îndoială punctele de vedere oficiale, înghiţite pe nemestecate de poporul român, cînd oamenii erau convinşi că venise apocalipsa sanitară? Şi-a spus cuvîntul, aşadar, la vremea respectivă, cenzura consensului. A lupta împotriva ei era - cum e şi acum - sinucigaş. Mai ales că preşedintele şi premierul duceau o campanie de demascare în stil stalinist a tuturor celor care cutezau să-şi pună întrebări. În Istoria mea a literaturii proletcultiste am analizat pe zeci de pagini unul dintre instrumentele prin care literatura română a fost în stalinism redusă pur şi simplu la ipostaza de maculatură:

Procesul de intenţie.

Un punct de vedere care nu corespundea viziunilor dogmatice ale îndrumătorilor din literatură şi artă era contracarat prin atribuirea acestuia a unor intenţii duşmănoase, periculoase pentru poporul muncitor.

Scriai, de exemplu, într-un roman că pe un şantier nu se găsea slănină în cantitate suficientă.

Imediat erai arătat cu degetul că intenţionezi astfel să sădeşti în rîndul cititorilor neîncrederea în construirea vieţii noi.

Te întrebai pe vremea pandemiei dacă nu cumva arestul la domiciliu e o măsură exagerată prin raportare la pericol, imediat Klaus Iohannis şi Ludovic Orban, sprijiniţi de Presa miluită, te acuzau că pui la îndoială viaţa oamenilor.

Şi cum la începutul Pandemiei, românii înghiţeau pe nemestecate toate delirurile regimului, cei care cutezau să-şi pună întrebări se vedeau obligaţi să înfrunte cenzura consensului întruchipată de credinţa opiniei publice în Apocalipsa Corona virus.

Deşi azi opinia publică nu mai înghite atît de uşor manipulările politrucilor, totuşi Klaus Iohannis şi Ludovic Orban continuă să sugrume dezbaterea liberă a temei Coronavirus prin folosirea procesului de intenţie de tip stalinist.

Scrii că prelungirea stării de alertă poate ascunde şi îngrijorarea Guvernului că n-a reuşit să fure cît trebuie şi că mai are nevoie de ceva timp pentru a-şi face plinul.

Imediat Klaus Iohannis şi Ludovic Orban te arată cu degetul că prin asta semeni neîncrederea oamenilor în măsurile de protecţie şi prin asta, evident, contribui la creşterea numărului de morţi de Coronavirus.

Pe parcursul interviului, Răzvan Dumitrescu şi a reafirmat credinţa profesională că un ziarist are dreptul să-şi pună întrebări, ba mai mult că a pune întrebări constituie esenţa meseriei de gazetar. Printre întrebările pe care şi le-a pus public Răzvan Dumitrescu se numără şi aceasta, reluată în interviu:

<Au existat cazuri în care, cînd luau ai noştri o măsură spuneau că recomandă OMS, dar altădată, cînd le spuneam că OMS recomandă asta, nu mai făceau ca OMS. Şi aş fi vrut şi eu să ştiu de ce cîteodată ţii cont de OMS, şi altădată nu. Nu e o acuză, doar mă întreb.>

Deşi s-a confruntat ca toţi jurnaliştii oneşti cu pericolul pierderii simpatiei publice prin demascarea de către regim. Răzvan Dumitrescu nu s-a lăsat intimidat. Şi nu se lasă nici azi cînd regimul Iohannis se zbate să reînvie cenzura consensului în privinţa pericolului întruchipat de Pandemie. Aşa se face că Răzvan Dumitrescu şi-a permis să concluzioneze în interviu:

<Guvernul spune că ei au stăpînit bine pandemia, iar eu întreb de ce sîntem campioni acum dacă au stăpînit-o bine. Dacă, cu toate măsurile restrictive, suntem campioni, de ce am închis economia, că între timp am ajuns campioni şi la criza economică? Nu am reuşit să stăpînim pandemia, dar am reuşit să omorîm economia>”.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro