Ion Cristoiu: Bucureştiul – oraş atît de dornic să aibă despre ce vorbi

Viitorul hotărît chiar de la naştere. Tacitus despre relaţia dintre Destin şi Întîmplare în Istorie. Citez din Anale:

„Dar eu, de cîte ori aud vorbindu-se despre aceste chestiuni şi de altele asemenea, nu pot spune hotărît dacă viaţa omului se desfăşoară după o lege a destinului şi după o necesitate imuabilă, sau la voia întîmplării. Într-adevăr, cei mai înţelepţi dintre cei vechi şi cei care le urmează ideile se deosebesc între ei şi mulţi au părerea adînc întipărită că zeii nu se preocupă nici de naşterea, nici de sfîrşitul nostru, nici, într-un cuvînt, de noi, oamenii: de aceea, zic ei, cei buni au parte de nenorociri şi cei răi de bucurii. Alţii, dimpotrivă, cred că este o legătură între destin şi întîmplările vieţii, dar aceasta nu e determinată de mersul stelelor, ci de principiile şi de corelaţiile cauzelor naturale; şi totuşi, ei ne lasă nouă alegerea felului de viaţă care, o dată ales, determină ordinea, inevitabilă, a evenimentelor. Căci răul şi binele nu sînt ce crede vulgul: mulţi dintre cei ce par a se lupta cu nevoile sînt fericiţi şi mulţi dintre cei ce înoată în bogăţii sînt cu totul nefericiţi, dacă cei dintîi suportă bărbăteşte apăsarea soartei, iar ceilalţi se folosesc prosteşte de norocul lor. Dar altminteri, celor mai mulţi oameni nu li se poate scoate din minte ideea că viitorul cuiva e hotărît chiar de la naştere şi, dacă unele se întîmplă altfel decît i-a fost scris, vina o poartă şarlataniile prezicătorilor, care prezic ce nu ştiu: se pierde astfel încrederea într-o ştiinţă care şi-a dat serioase dovezi atît în vremea veche, cît şi într-a noastră.”

*

Tacitus despre vremurile de azi. Tacitus despre România de azi scriind despre Roma vremii lui Nero:

„De aceea, la Roma, oraş atît de dornic să aibă despre ce vorbi”.

Tot Tacitus ne lasă nouă, celor de azi, o meditaţie desprinsă din vremurile despre care scrie, valabilă în eternitatea lumii:

„Nimic din tot ce-i omenesc nu e mai nestatornic şi mai efemer decît faima unei puteri ce nu se bizuie pe propria forţă.”

*

Împotriva atacului la persoană. Nae Ionescu în tableta Mentalitatea personalistă din Cuvîntul, 8 august 1927, denunţă folosirea atacului la persoană în ceea ce se numeşte polemică din presă:

„Un preot îmi scrie, pentru a mă ameninţa cu... o polemică. Ca şi cînd polemica e un lucru de care ne-a fost vreodată teamă, nouă, ăstora de la «Cuvîntul»! Ca şi cînd nu am dovedit cu toţii, cu vîrf şi îndesat, că sîntem întotdeauna perfect orientaţi şi că ştim să răspundem.

Numai că Prea Cuviosul (aşa se zice) respectiv va trebui să ţină seamă de un bun care la noi primează: logica. Polemicele sînt bune cînd lămuresc o problemă. Ele sînt absolut oţioase cînd se raportează la persoane. Persoanele ne interesează foarte puţin, de cînd există «Cuvîntul».

Parcă nu ştim noi cum se fac polemicele în ţara românească! «Eşti pungaş!» «Ba tu eşti!» Ei, da, e – să zicem. Dar asta schimbă valoarea primei afirmaţii?

Că aşa se discută în presă şi în viaţa publică, nu e nici un fel de mirare. Că tot aşa – cu argumente ad personam – se discută şi în biserica noastră, asta e şi grav.”

*

Elogiul faptului. Găsesc în volumul de publicistică al lui Nae Ionescu nu prea la înălţimea jurnalistului filosof, evidenţiat de culegerea Roza Vînturilor, o formulare menită a deveni motto pentru activitatea mea publicistică. Scriind despre creşterea morală a Opoziţiei întruchipate de naţional-ţărănişti în articolul Începutul sfîrşitului din Cuvîntul, 30 iulie 1927, publicistul se opreşte pentru a nota:

„E bine sau e rău? E fapt (fapt scris cu cursive pentru a-i accentua importanţa – n.n.)”.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro