Ion Cristoiu: Când marii scriitori români mureau să înveţe limba rusă

Semn fără echivoc al dramaticii răsturnări de alianţe după 23 august 1944, pe 12 noiembrie 1944 se înfiinţează la Bucureşti Asociaţia Română pentru Strîngerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, faimoasă sub titulatura de ARLUS. Găzduită de Palatul Catargi din Calea Victoriei, 115, ARLUS are printre altele un săptămânal – Veac nou – (200.000 tiraj) şi o editură – Cartea rusă.

Chiar din start, ARLUS se angajează la un ambiţios program de învăţare a limbii ruse de către români.

Învăţarea unei limbi străine poate fi justificată în moduri felurite.

De la simplul hobby pînă la necesitatea pragmatică.

Spre învăţarea limbii engleze se năpustesc milioane de inşi de pe planetă, deoarece engleza joacă rolul de limbă de contact internaţional.

Cum justifică ARLUS necesitatea ca românii să înveţe ruseşte?

Articolul despre Învăţarea limbii ruse din volumul scos de ARLUS în cinstea Congresului din 20-23 mai 1945, pune învăţarea acestei limbi de către români pe seama nevoii vitale de a cunoaşte „limba unui geniu ca Lenin”:

„Dacă înainte de Revoluţia din Octombrie, Rusia era cunoscută şi apreciată pentru aportul ei cultural şi liberal, dacă un Puşchin, Lermontov, Dostoewscki, Gogol, Cehov, Turgheniev şi Tolstoi au creat tipuri nemuritoare ce stau alături de marii clasici din Apus apoi Rusia Sovietică a adăugat la aceste nume nemuritoare, numele unui Gorki, Şolohov, Alexei Tolstoi, Maiacowski şi mulţi alţii.

Acum apare o necesitate pentru fiecare om civilizat de a cunoaşte limba unui geniu ca Lenin care a prevăzut, pregătit şi realizat marea Revoluţie, transformînd un popor înapoiat pe jumătate analfabet, în care naţionalităţile erau asuprite, în acel popor sovietic care astăzi poartă făclia progresului, luminează calea omeniei eliberate şi întinde mîna prietenă duşmanilor de ieri.”

ARLUS are printre obiective şi răspîndirea limbii ruse în România.

Exagerează Asociaţia invocînd idealul de a fi om civilizat pentru a-şi promova activitatea?

Nici vorbă.

Intelectuali de seamă ai vremii îşi exprimă regretul că n-au învăţat pînă acum limba rusă.

În articolul Literatura şi Uniunea Sovietică, publicat în 1946 şi reprodus în culegerea Evocări din 1948, Mihail Sadoveanu mărturiseşte nefericirea de a-i fi citit pe clasicii ruşi „în traduceri franceze” şi nu în ruseşte. De aici dificultatea de a traduce Povestirile unui vînător de Ivan Turgheniev din franţuzeşte şi nu din ruseşte. La un moment dat Mihai Sadoveanu spune:

„Povestirile acestea incomparabile ale marelui vînător literat mi-au rămas intacte în amintire şi în suflet şi dorinţa de a le da o formă definitivă în limbea mea a renăscut acum, cînd cred că am mijloace să le dau în literatura noastră un loc definitiv.”

Se sugerează c-a învăţat deja sau că e pe cale să înveţe limba rusă?

Nu ştim.

Într-un text despre Gogol, publicat în 1952 şi reluat în culegerea Evocări, Mihail Sadoveanu îşi dezvăluie din nou tristeţea de a nu fi avut un contact cu originalul, de astădată, în cazul nuvelei Taras Bulba:

„Adăogiţi frumuseţilor naturii şi măiestriei de a zugrăvi oamenii, limba savuroasă cuprinzînd comorile depozitului popular. Cum s-ar putea da în limba noastră dulceaţa şi scînteierea unei exprimări care în original trebuie să fie o încîntare continuă? În vorbirea populară din Serile în cătunul de lîngă Dikanka nu-i îngăduit să intre nici un neologism care ar aminti altă lume şi altă viaţă de cît aceea pe care ne-o înfăţişează Rudi Panko, prisăcarul hohol, nici o zicală şi nici un proverb care nu şi-ar afla corespondentul valabil în limba noastr. Stilul lui Nicolai Gogol cuprinde taine şi nuanţe care ar trebui pătrunse şi apropiate spiritului şi sufletului nostru Încă din tinereţe am simţit acest lucru în cărţile lui Gogol şi am visat desfătarea dumnezeiască a originalului. Mă aflu faţă de ce întrevăd în acest excepţional artist într-o necontenită nelinişte şi căutare în mine însumi a misterului creaţiei lui.”

Mihail Sadoveanu e autorul traducerii în româneşte a Însemnărilor unui vînător de Turgheniev.

Apariţia volumului în 1946 la editura Cartea Rusă e văzută de presa vremii ca un eveniment excepţional şi prin traducerea făcută de Mihail Sadoveanu.

Publicaţia Graiul nou, Ziar al Direcţiunii de Front al Armatei Roşii, publică în numărul din 21 noiembrie 1946, următorul articol:

„Reuniuni ARLUS

«Povestirile unui vînător»

în tălmăcirea lui M. Sadoveanu

Sîmbătă seara, la sediul bibliotecii ARLUS din Calea Victoriei 115, a avut loc sărbătorirea unui mare eveniment literar – apariţia operei de excepţională valoare artistică «Povestirile unui vînător» de Ivan Turgheniev în tălmăcirea românească a marelui scriitor român, Mihail Sadoveanu.

La sărbătorire au participat numeroşi literaţi şi ziarişti români, între care scriitorii Gala Galaction, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Cella Serghi etc. Au asistat reprezentanţi ai ambasadei Sovietice şi ofiţeri sovietici.

Şedinţa a fost deschisă de d. Mihail Magheru, secretarul general al ARLUS-ului. Cunoscutul critic literar d. Ion Biberi a făcut prezentarea creaţiei scriitorului rus, Turgheniev, oprindu-se în special asupra operei «Povestirile unui vînător».

Fără a fi legate printr-un subiect limitat, cele 25 povestiri vînătoreşti ale lui Turgheniev se caracterizează prin ideea comună de a zugrăvi cele două clase ale Rusiei feudale: moşieri şi ţărani iobagi. Apariţia povestirilor în anii 1848-1852, la început în revista «Contemporanul» şi apoi în volum aparte, a prezentat pentru acea vreme un eveniment de mare însemnătate, atît literară, cît şi socială. „Povestirile unui vînător” au contribuit mult la mobilizarea opiniei publice ruseşti în luptă pentru eliberarea ţăranilor.

În povestirile sale, Turgheniev dă o serie de chipuri artistic prezentate, de ţărani şi moşieri în cadrul peisagiului specific regiunilor centrale ale Rusiei. În fiecare din ele se simte o adîncă simpatie a autorului pentru poporul asuprit şi lipsit de drepturi, iar pe de altă parte ,demascarea îndrăzneaţă, de o mare putere de convingere a păturii moşierilor.

Subliniind apropierea în sensibilitate artistică între Ivan Turgheniev şi Mihail Sadoveanu, d. Ion Biberi a arătat că «Povestirile unui vînător» îşi păstrează şi astăzi semnificaţia lor social-istorică şi excepţionala valoare artistică.

D. Mihail Sadoveanu a citit apoi cu multă căldură povestirea «Apa Malinei». Graţie traducerii înalt artistice şi lecturii măestre, în faţa auditoriului au apărut ca vii figurile ţăranilor ruşi: Stepuşka, părăsit de toţi, Vlas, strivit de dijma boierească, şi Tuman, fost administrator la un boier; alături de el – o serie de moşieri lacomi, îngîmfaţi şi nemiloşi.

Reuniunea s-a terminat cu un scurt program artistic compus din bucăţi muzicale de Scriabin şi Glazunov, executate de către cunoscutul violoncelist Theodor Lupu, acompaniat de Dagobert Buchholz.”

Aşadar, Mihail Sadoveanu habar n-avea de rusă. Cum a tradus atunci pe Turgheniev? E greu de crezut că din franceză.

Un alt intelectual proeminent din epocă – George Călinescu, scriitor, critic şi istoric literar, publicist, directorul ziarului Naţiunea, declară Biroului Sovietic de Informaţiuni, potrivit unei depeşe Agerpress din 18 noiembrie 1946, cu prilejul vizitei la Moscova:

„Ca istoric literar, eu n-aş fi putut scrie istoria literaturii mele fără a fi studiat literatură rusă.

Am început să învăţ limba rusă. Faptul acesta mă va ajuta să urmăresc orice carte nouă de scriitorii sovietici.

Sînt încredinţat că prietenia popoarelor noastre se va dezvolta şi mai mult de aici înainte.”

De Ziua Prieteniei Româno-sovietice, sărbătorită oficial pe 20 octombrie 1946, George Călinescu se întoarce la chestiunea limbii ruse prin editorialul Prietenia româno-sovietică, tipărit pe prima pagină a Naţiunii din 20 octombrie 1946.

Elogiind manifestările din cadrul Zilei dedicate Prieteniei româno-sovietice, marele critic denunţă practica de a cunoaşte universul rusesc prin notele de călătorie ale străinilor. Dînd ca exemplu cartea lui George Duhamel, Le voyage de Moscow, apărută în 1927, ca urmare a vizitei în URSS, în 1927 la invitaţia VOKS, George Călinescu solicită intelectualilor români cunoaşterea directă a realităţilor care sînt cultura şi literatura rusă şi sovietică. Pentru aceasta, însă intelectualul român trebuie să ştie limba rusă:

„Orice s-ar spune, adevăratul mijloc de a pătrunde în inima unei culturi este a cunoaşte limba respectivă. Bineînţeles că nu poate fi vorba ca toţi să capete această periţie, dar e absolut necesar ca acei care fac traduceri şi comunicări despre cultura sovietică să se slujească de izvoare originale. Intelectualul român, în a cărui limbă sînt numeroase elemente slave, posedă mai multă înlesnire la învăţarea limbii ruse şi se află în situaţia de a trage totdeodată un deosebit profit de ordin filologic.”

Reafirmîndu-şi voinţa de a cunoaşte îndeaproape lucrările sovietice, George Călinescu îşi exprimă regretul că n-a învăţat cînd trebuie limba rusă:

„Am avut totdeauna o mare dorinţă de a cunoaşte de aproape lucrurile literare sovietice şi am salutat cu sinceră bucurie ARLUS-ul, dîndu-mi seamă de folosul pe care îl poate trage o cultură de ţară mică precum e a noastră, cultură, ce-i drept, foarte meritoasă, din cunoaşterea strălucitei culturi a marii noastre vecine. Cu toate acestea manifestările mele au fost puţin vizibile pentru un motiv serios. Nu pot vorbi, dintr-o anume conştiinţă profesională, despre o literatură citită în altă limbă decît cea originală şi fără a avea la îndemînă ştiri directe.”

Drept pentru care George Călinescu ne anunţă că învaţă limba rusă:

„Mi-am dat îndată socoteală de lipsurile mele şi m-am pregătit a învăţa limba rusă. Cu toate că alte ocupaţii intelectuale mi se pun în cale, nu voi slăbi stăruinţa înainte de a putea citi direct pe clasicii ruşi. Colegul meu, d. Iorgu Iordan, a avut bunăvoinţa a-mi trimite cîteva volume de Istoria literaturii ruse editată de Academia S.S.S.R. pe care o stabilesc acum. Aşadar cu prilejul sărbătoririi prieteniei româno-sovietice trimit şi eu modestul meu salut dintre un text şi un dicţionar rusesc. E felul meu de a înţelege prietenia.”

Va fi învăţat George Călinescu limba rusă?

Nu ştim.

Ştim în schimb, din volumul invocat, că ARLUS, încă de la înfiinţare, şi-a făcut din predarea limbii ruse un obiectiv:

„ARLUS-ul a înţeles imediat această necesitate şi printre punctele principale din programul său de activitate, figurează «Învăţămîntul Rus».”

Îndeplinirea acestui punct important din Programul ARLUS n-a fost şi nu e prea uşor. Volumul în revistă dificultăţile, găsind şi o explicaţie a acestora:

„Predarea limbii ruse la noi în ţară întîmpină multe dificultăţi: lipsa de material didactic şi lipsa de experienţă a profesorilor pe acest tărîm. Neajunsurile acestea erau inevitabile. Complet izolaţi de URSS timp de mai multe decenii, trăind sub felurite dictaturi care toate au împiedicat, chiar au persecutat, pe cei ce au încercat de a atrage atenţia asupra poporului sau limbii ruse era firesc să întîmpinăm greutăţi. Trecînd însă peste aceste obstacole, profesorii de limba rusă au făcut faţă situaţiei.”

Volumul informează însă că „de cîteva săptămîni, în urma solicitudinii ARLUS-ului, se află la Bucureşti o misiune culturală din Moscova, formată din profesoare eminente ale Facultăţii Filologice (...) care lucrează la elaborarea unui sistem de predare al limbii ruse apropiat pentru români.”

Primele rezultate au început deja să apară:

„Fiecarea profesoară a început un curs pentru membrii ARLUS-ului (...)

Pedagogele sovietice lucrează acum la un manual de limba rusă pentru adulţi şi la unul pentru copii. Primele fascicole au şi fost şapirografiate şi puse la dispoziţia ARLUS-ului. O antologie rusă este în lucru şi o gramatică elementară editată la Moscova, va fi în curînd reeditată de ARLUS”.

În final, se reiterează rolul important al învăţării rusei pentru cunoaşterea realităţilor din URSS:

„Activitatea de pînă acum a ARLUS-ului pe tărîmul predării limbii ruse, nu poate fi privit decît ca un început din cele mai grele. Interesul crescînd al poporului nostru pentru URSS, marele nostru vecin şi aliat, atrage după sine în mod firesc dorinţa de a se putea înţelege mai bine şi de a cunoaşte realizările acestei ţări iar calea cea mai bună pentru ajungerea acestui scop, este bineînţeles învăţarea limbii ruse.

În viitorul apropiat «Învăţămîntul Rus» va ocupa desigur locul ce i se cuvine în programul învăţămîntului general.”

Pentru învăţarea limbii ruse apar iniţiative şi din alte părţi. În volumul editat de ARLUS, Dimitrie Gusti, preşedintele Academiei Române dezvăluie „propunerea mea în Consiliul Facultăţii de Filosofie şi Litere din Bucureşti de a crea o catedră de Limba şi Literatura rusă – propunere admisă în unanimitate (...)”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro