Ion Cristoiu: Caragiale denunţă năravul românului de a se da mare

Patimă. Atît în Prizonier în închisoarea cărţilor, cît şi după aceea, în eseul despre risipa de stat, şi în alte editoriale dedicate nevoii de austeritate, am vorbit de schiţa lui Caragiale, Slăbiciune, ca despre o denunţare a cheltuielilor nebune din partea românilor, care trăiesc mult peste limitele cîştigului dat de leafă. Eseul din Prizonier în închisoarea cărţilor se intitula O nedumerire mereu actuală.

Nedumerirea era a lui Caragiale. Şi era stîrnită de „micul funcţionar”, care, deşi cîştiga 4 lei pe zi, se grăbea să dea 12 lei pentru o birjă care să-l ducă din Centru la Şosea. Căutând schiţa, pentru a desprinde citate din ea, am descoperit că I.L. Caragiale scrisese despre altceva:
Despre năravul românului de a se da mare luînd o birjă cu muscal.
Nu întâmplător schiţa, publicată în Universul din 1 octombrie 1899 la rubrica de joi, ţinută de Caragiale, Notiţe critice, debutează cu fixarea drept patimă bucureşteană a folosirii muscalului:
„Parizienii au aperitivul, vienezii fanfara, ploeştenii politica, alţii alta: locuitorii capitalelor mari au totdeauna cîte o deosebită slăbiciune, cîte o patimă.
Dar bucureştenii?
E uşor de răspuns:
Muscalul!”
În chip ironic, scriitorul denunţă folosirea de către muscal – birjarul vremii – a unor preţuri uriaşe. Explicaţia? E preţul patimii bucureştene de a lua birja ca expresie a fălirii cu orice preţ. Şi Caragiale trece în revistă situaţiile care demonstrează patima bucureştenilor pentru luatul birjei. Primul caz e al „micului impiegat”. Al doilea e al iubitei „micului impiegat”, „o jună modistă foarte frumuşică”. Al treilea e chiar al personajului narator. Tocmai cînd un moralist sever, urmînd unui economist la fel de sever denunţa năravul românilor de a lua o birje de lux ca semn al decăderii morale, personajul narator îi spune:
„– Mă rog – întrerup eu pe filozoful meu – dă-mi voie: poţi să mă-mprumuţi cu douăzeci de lei pînă la 15 ale lunii viitoare? Am mare nevoie.
– Cu plăcere, poftim... Ziceam dar că mania reprezentării...
– Mă iartă – zic eu – îmi explici aldată... mă grăbesc.
– Ei! stai un minut.
Nu pot, e tîrziu... Mă aşteaptă nevasta gătită: i-am promis s-o duc la Şosea negreşit... La revedere...
Aha! apilpisiţi trotteurs:
– Paidiom, gaspadin!”

*

Manipularea lui Ştefan cel Mare. Serialele turceşti ivite sub semnul Neo-otomanismului, dar şi serialele despre Califi, m-au obişnuit cu intervenţia nevestei pe lîngă conducător pentru a-i asigura fiului moştenirea tatălui. După moartea lui Alexăndrel Vodă la Constantinopol, în postură de ostatec al sultanului în cadrul vasalităţii din partea lui Ştefan Cel Mare, rămîne ca posibil moştenitor Bogdan, fiul lui Ştefan Cel Mare şi al Voichiţei, fata lui Radu Vodă, luată de Ştefan Cel Mare ca pradă, dar care a reuşit să-l seducă pe Domnitor. Bogdan Vodă, poreclit şi Orbul (cică era chior şi urît), fusese asociat la Domnie de Ştefan Cel Mare încă din 1497. A domnit între 1504-1517.
Maică-sa i-a supravieţuit, pare-se.
În Viaţa lui Ştefan Cel Mare, Sadoveanu, deloc amabil cu Voichiţa (o suspectează de a-l fi manipulat pe Ştefan ca să se închine turcilor), face mare caz de lucrăturile Voichiţei pentru a avea garanţia că fiul său rămîne domnitor. Scena pare ruptă din serialul Harun al Rachid în episoadele în care Zubaida, nevasta oficială a Califului, trage sfori să rămînă moştenitor fiul său – Al Amin, şi nu Al- Mamun, fiul unei concubine:
„Doamna Voichiţa intră cu paşi nesimţiţi, aducînd fiertură în filigean. Gustă din ea de două ori, o împinse la marginea măsuţei şi se aşeză lîngă căpătăiul soţului său. Era încă tînără şi frumoasă; n-avea nici un fir de păr alb în cosiţele care-i încununau fruntea.
– Măria ta, vorbi ea privindu-l cu luare-aminte, ai avut astăzi veşti bune?
– De unde ştii?
Te cunosc de pe faţă, măria ta. Altfel n-aş şti, căci mie nu mi le împărtăşeşti. Asta a fost una din mîhnirile mele în toată viaţa că n-am putut intra în sfatul cel de taină al măriei tale. Nu mă plîng că n-am avut acest drept în faţa stăpînului meu; însă acuma măria ta ai alt soţ, bărbat împlinit, fecior al măriei tale. Cel puţin de el nu ascunde nimic, căci nu vei găsi mai bun sfetnic decît dînsul. Pe Bogdan l-ai aşezat, cu jurămînt, urmaş al măriei tale. Ţine-l deci cel mai aproape.
– Întîi am să-l învăţ să păstreze tainele, zîmbi Vodă.
Doamna Voichiţa oftă, închizînd o clipă ochii. Soţul său îi cuprinse mîinile.
– Doamnă, fii liniştită. Din ce am orînduit eu nimic nu se va clăti. Fiul măriei tale va sta voievod – peste ce-i lăs şi-ţi va face bucurie cînd eu voi fi lipsă. Pînă atunci adă-mi fiertura asta a jidovului şi dimineaţa şi sara. Gustă dintr-însa, căci are minunată putere. Şi ia-o căci nu-mi trebuieşte. Domnia ta singură eşti pentru mine doftorie îndestulătoare. Dacă vei face astfel şi vei dori să ştii mai puţin din cele ce nu trebuie să le ştii, are să-mi fie şi somnul liniştit. Şi cînd am s-aud cucul la primăvară, am să iau pe feciorul măriei tale lîngă mine ca să-l învăţ a cunoaşte drumurile în Ţara Leşască.
– Deci iar va fi război şi pieire ?
– Fii cuminte, Voichiţă, şopti măria sa cu blîndeţă, mîngîindu-i fruntea. Dac-ai fost Doamnă, şi ai avut prunc, şi-l doreşti voievod, apoi trebuie să cunoşti că el nu poate avea alt meşteşug decît cel care i se cuvine. Am să ţi-l iau, ca să-ţi fie drag el mai mult şi eu mai puţin. Nu-i nevoie să spui nimic, nici să lăcrămezi. Bea fiertura şi află că eu îl iubesc mai mult decît măria ta pe fiul nostru; căci măria ta îţi vezi numai grijile din clipă, ca o mamă, pe cînd eu le văd pe cele de mîne şi priveghez.
Doamna oftă iar, încrucişîndu-şi mînile pe sîn. Vodă părea că priveşte în bagdadie, însă o observa. Era vicleană şi acum ca totdeauna, cu gîndurile ei anumite; însă măria sa o cetea cu uşurinţă. Grija ei era ce face coconul Ştefan, feciorul lui Alexăndrel Voievod, la Ţarigrad. Grija ei era să afle ce partizani ar putea să aibă acest cocon între sfetnicii divanului. Grija ei era să-şi ocrotească întru toate odrasla. Grija ei era să-l vadă încă o vreme în bună stare pe soţul său, ca să se întemeieze deplin aşezămîntul lui Bogdan.”

*

Notă. Ruptă din Gogol, Suflete moarte:
Sobakevici despre lumea înaltă a zemstvei:
„Îi cunosc pe toţi: nişte escroci, unul şi unul, tot oraşul e aşa: un escroc peste altul, a tunat şi i-a adunat. Un singur om de treabă este printre ei, procurorul. Dar şi el, dacă-i să spunem adevărul, e un porc”.