S-a discutat mult în ultima vreme (şi se mai discută încă) despre raportul dintre stat şi iniţiativa privată în soluţionarea diverselor şi complicatelor probleme ale momentului.

După două decenii de dominare a tezei potrivit căreia statul trebuia să rezolve toate problemele s-au ivit şi s-au afirmat, chiar dacă timid, voci potrivit cărora s-ar cuveni să lăsăm şi iniţiativei individuale posibilitate de a-şi spune cuvîntul.

Dat fiind că adepţii statului care trebuie să rezolve totul s-au burzuluit de îndată, în spaţiul nostru public s-a putut vorbi chiar de o controversă.

Cum însă controversa a avut drept actori politicieni şi jurnalişti moldo-valahi, termenul mai nimerit ar fi ciorovăială.

Aşadar, în ultimul timp, s-a manifestat în spaţiul nostru mioritic o ciorovăială între adepţii iniţiativei individuale şi adepţii statului cloşcă pentru individ.

Absolvirea statului de o serie de obligaţii, acţiune desfăşurată sub drapelul tezei că Europa socială şi-a trăit traiul, a întîmpinat o rezistenţă oarbă nu numai din partea politicienilor şi a jurnaliştilor de Stînga, dar şi din partea populaţiei.

Confruntată cu incredibila rezistenţă a românilor la contestarea individului asistat, adepţii iniţiativei private au invocat povara celor cinci decenii de comunism, urmate de aproape două decenii de F.S.N.-ism.

După atîta amar de vreme în care românii s-au obişnuit ca statul să le rezolve toate problemele – de la procurarea unui apartament, pînă la îngrijirea copilului – e normal, susţin discipolii iniţiativei individuale, ca românii să jinduiască după statul asistat.

E însă această credinţă în statul-mecena rodul a aproape şapte decenii de realitate a individului asistat?

Caragiale ne răspunde prompt:

Nu.

Pentru că în omul de graţie 1909, scriitorul satiric lua peste picior năravul românilor de a aştepta ca statul să le rezolve totul.

Schiţa se numeşte Iniţiativă… şi a fost publicată în Universul din 27 martie 1909.

Ca în multe texte satirice semnate de marele prozator, personajul central, totodată şi narator, e chiar I.L. Caragiale. Practicînd formula satirică a personajului reactiv, cel care se sacrifică de dragul efectului comic, I.L. Caragiale e, pe rînd, în prozele sale: vizitator, amic, tovarăş de masă la berărie, invitat.

Una dintre cele mai des asumate ipostaze rămîne cea de gazetar.

În schiţa Inţiativă… I.L. Caragiale trece drept gazetar cunoscut la vremea sa. Nu e de mirare că toţi cei întîlniţi în cale pe parcursul acţiunii i se adresează folosind, fără să-şi dea seama un clişeu gazetăresc al epocii.

Publicistul deţine „arma condeiului“ pe care şi-o pune în slujba unui „ideal“.

Primul întîlnit în cale e „amicul meu, nenea Stasache, unul dintre marii noştri agricultori“.

Prin „nenea“, prozatorul Caragiale desemnează un ins bătrîn, aşezat la casa lui, pricopsit nu numai cu o avere frumoasă, dar şi cu o nevastă mai tînără şi niţel zurlie.

„Nenea Stasache“ îşi asumă din start o ipostază cetăţenească clişeu ironizată de Caragiale şi în alte schiţe („Situaţiunea“, de exemplu):

Cea de pesimist în privinţa situaţiei economice, în general, şi a situaţiei din agricultură în special.

„— Stăm rău, foarte rău, domnule!… Statul nu vrea să se gîndească!… Nu este nici o încurajare; ba, putem zice că este chiar o persecuţiune… Şi asta – să-mi dai voie să-ţi declar – este trist, nu numai pentru noi, agricultorii, care nu suntem capabili să mergem cu egoismul pîn-acolo; este trist pentru ţară; căci, în definitiv, noi plugarii suntem, ca să zic aşa, topor de oase; noi ăştia devastaţii…“.

De remarcat că nenea Stasache se plînge c-o duce rău.

Deşi, după cum replică imediat Caragiale, n-are motive s-o facă:

„— Pe d-ta, zic eu, nu te-a devastat“.

Pentru un brav român precum agricultorul nostru o asemenea observaţie e pur şi simplu o scoatere din minţi.

Drept pentru care nenea Stasache reacţionează violent:

„— Pe d-ta, zic eu, nu te-a devastat.

— Te rog, nu mă-ntrerupe; lasă-mă să termin… Noi ducem greul ţării ăştia, care fără noi, ce să zicem?… Parcă n-ar mai merge, să fluieri numai din buze şi să umpli doldora punga statului, din care pe urmă să vie şi să sugă ţîţă atîtea lipitori declarate şi clandestine, care trăiesc pe spinarea noastră, care, vai de capul ei! numai sufletul nostru ştie!… Nu, domnule! pînă nu vine statul cu o lege nu mai merge!… Statul trebuie să se gîndească serios!“

Prin cîteva eseuri din volumul Rolul sînilor în presa liberă, pe cale de a fi tipărit la editura Adevărul Holding, m-am ocupat de satirizarea presei româneşti de ieri, dar şi de azi, de cel pe care nu şovăi al desemna drept Maiorescu al gazetăriei româneşti.

Îmi dau seama acum însă c-ar fi trebuit să acord o atenţie egală şi unui alt spaţiu ironizat de Caragiale în chip necruţător: cel al consumatorului de presă.

Jurnalistului imbecil de tip Rică Venturiano îi corespunde, la Caragiale, cititorul imbecil de tip Jupîn Dumitrache, Conu’ Leonida, Miţa Baston.

E cititorul care înghite pe nemestecate atît de des clişeele emise de presa vremii încît la un moment dat, ajunge să gîndească şi să vorbească în astfel de clişee.

Răspunsul lui nenea Stasache e practic o logoree în curgerea căreia apar, ca bucăţile de carne nedigerate, dintr-o vomă, clişeele presei luate în serios: „noi ducem greul ţării ăştia“, „să sugă ţîţă atîtea lipitori declarate şi clandestine care trăiesc pe spinarea noastră“.

Trăncăneala imbecilă se încheie cu o axiomă declarată ritos:

„Statul trebuie să se gîndească serios“.

Altfel spus, potrivit lui nenea Stasache, „unul dintre marii noştri agricultori“, dificultăţile cu care se confruntă nu atît agricultura, cît mai ales el cer intervenţia statului.

De dragul controversei poate, sau, mai ştii? Poate pentru că aşa gîndeşte, Caragiale îşi îngăduie o observaţie:

„Eu, care nu sunt în curent cu chestia agrară, mă gîndesc a-i răspunde printr-o întrebare:

— Nene Stasache, nu s-ar putea să lăsăm statul şi să-ncercăm o îmbunătăţire prin – cum să zic? – prin iniţiativă privată?“

O intervenţie oarecum timidă, o observaţie pe post de nuanţă.

Reacţia interlocutorului?

„Dar amicul meu se iritează mai rău:

— A! care va să zică, şi d-ta eşti d-ei cu iniţiativa privată?… Îmi pare bine!… Mersi!…

— Mă iartă, nene Stasache, zic; eu, să-ţi spun drept, nu cunosc chestia, şi…

— Apoi, dacă nu cunoşti chestia, mă-ntrerupe el şi mai iritat, de ce te pronunţi?… că toţi dv. vă pronunţaţi fără să cunoaşteţi chestia… Nu, domnule!… Asta, cu noi, eu şi cu d-ta; asta, statul trebuie!… înţelegi?“

Publicistul Caragiale, personajul narator, se prinde, în fine, de ce doreşte de la el marele agricultor:

„— Înţeleg; decît eu ca publicist ce vrei să-ţi spun decît că trebuie numaidecît să deschidem o campanie energică pentru ca în sfîrşit statul să-nceapă odată să se gîndească…“

Nenea Stasache e cum nu se poate mai fericit. Ziaristul Caragiale a priceput ce se vrea de la el:

„— S-o deschideţi, domnule! asta este datoria dv. de publicişti imparţiali, dacă sunteţi cu adevărat la înălţimea misiunii dv. atît de frumoase; căci, să nu uitaţi, v-a dat Dumnezeu o pană care este o armă; prin urmare, trebuie să aveţi un ideal pentru ţara asta care aminteri se prăpădeşte… Şi, dacă m-ascultaţi pe mine, aici s-o baţeţi dv.: statul trebuie să se gîndească serios!“

Intervenţia lui Nenea Stasache ne dezvăluie o altă sumă de clişee însuşite de cititorul din vremea lui Caragiale din frecventarea fără discernămînt a gazetelor: cele despre puterea presei.

Indiscutabil, formule precum „la înălţimea misiunii dv. atît de frumoase“, „v-a dat Dumnezeu o pană care este o armă“ umple pînă la refuz comentariile iscălite în presa vremii despre misiunea presei, puterea presei etc.

Personajul narator se desparte de nenea Stasache pentru a întîlni, nu peste multă vreme, „un eminent artist dramatic“.

La fel ca nenea Stasache, artistul dramatic dă drumul unei tirade despre cît de grea e situaţia teatrelor noastre dramatice şi a artei în general:

„— Teatrul nostru naţional şi literatura dramatică au ajuns într-o stare proastă, domnule, foarte proastă… Statul nu vrea să se gîndească serios! Nu e nici o încurajare; ba, chiar putem zice că este o persecuţiune… şi, permite-mi să-ţi spun, e trist, nu numai pentru noi, – căci artistul nu poate niciodată merge pîn-acolo cu egoismul – deşi suntem, orice s-ar zice, prea din cale-afară desconsideraţi, cu toate că se declamă şi se cîntă pe toate tonurile că fără cultură o ţară nu poate-nsemna nimic; şi este foarte adevărat: numai cu cereale şi cu zarzavaturi, şi chiar cu petrol, nu se poate pune o ţară faţă cu cultura europeană, care merge cu paşi gigantici – îi mai trebuie să-şi manifesteze şi mentalitatea; şi mi se pare că arata şi literatura sunt cele mai înalte manifestaţiuni ale mentalităţii unei naţiuni; căci, în definitiv, nu se prezintă cineva în lume cu pîntecele şi cu organele inferioare, ci cu fruntea, cu acel aparat al gîndirii sublime, care face din om regele creaţiunii… Şi ce face pentru arta şi literatura naţională?… Nimic! E trist! Ne trebuiesc mai multe teatre… Statul ar trebui să se gîndească serios!…“

De prisos să mai avertizăm că şi nou întîlnitul gîndeşte şi vorbeşte ca în gazetele pe care le cumpără şi le citeşte cu sfinţenie.

De prisos, de asemenea, să mai atragem atenţia că şi eminentul artist dramatic pretinde ca statul să intervină pentru înfiinţarea şi dezvoltarea teatrelor.

Ca şi în cazul primului interlocutor, Caragiale îndrăzenşte să invoce iniţiativa privată.

La fel cu nenea Stasache, eminentul artist dramatic reacţionează violent la sugestia cu iniţiativa privată cerîndu-i publicistului Caragiale să ducă o campanie pentru intervenţia statului în domeniul teatrelor.

Eminentul artist dramatic emite şi el clişeele epocii despre misiunea jurnalistului:

„— Amice, zic eu, înţeleg, decît ce vrei să-ţi spun ca publicist alta decît că putem duce o campanie pentru ca statul să se gîndească-n sfîrşit…

— S-o duceţi, domnule! şi mai ales d-ta ai aci o datorie de conştiinţă, în calitate de publicist şi de vechi sufler, care-înţelegi durerea şi porţi o spadă nobilă, care este pana d-tale… Şi aici s-o bateţi dv. mereu: statul trebuie să se gîndească.“

Asumîndu-şi ipostaza personajului comic reactiv, Caragiale se întreabă cu care dintre cele două campanii să înceapă: cu cea privind intervenţia statului în agricultură sau cu cea privind intervenţia statului în domeniul teatrului.

Frămîntările sale sunt întrerupte de întîlnire cu un nou amic, Mitică. Şi acesta se plînge c-o duce rău. Doica fetiţei sale Sisilica e gravidă şi, în consecinţă, nu mai asigură odraslei laptele cuvenit:

„— Monşer, stăm rău! foarte rău! e ceva deplorabil şi ridicol în acelaşi timp… Şi asta, să-mi dai voie să-ţi spun, e trist nu numai pentru noi ca părinţi, care orişicum e o durere, nu poţi să zici! ca să-ţi expui un copil în cea mai fragedă vîrstă; căci în definitiv un părinte mai poate avea un copil; şi nu din egoism o spun; dar e trist pentru ţara întreagă să te vezi la discreţia capriţiului unei doici! pentru că, imaginează-ţi că existenţa unui copil – Sisilica, fetiţa noastră, de exemplu – este, din cauza ei periclitată; căci doctorul pretinde că noi n-am păzit-o îndeajuns, şi laptele este stricat, ceea ce nu mai poate conveni pentru nutriţiune; neavînd încă formate sucurile gastrice; şi fireşte suntem desperaţi, încît nu mai avem alt refugiu decît la biberon, fiind d-abia la şase luni!… Şi ea, mizerabila! n-a mai avut răbdare! Să fi avut măcar încă patru luni: puteam s-o înţărcăm. Înţelegi?“

Amicul Mitică are, aşadar, o problemă cu doica.

El vedea rezolvarea problemei în intervenţia statului, denunţat că nu face nimic pentru ca doicile să nu mai rămînă gravide înainte de a termina de alăptat:

„— Şi statul, urmează, din ce în ce mai enervat, bietul părinte, stă cu mîinile-ncrucişate, şi nu vrea să se gîndească serios, cînd este vorba de o chestiune care interesează ţara întreagă, secerînd atîţia copii, chemaţi să dea tributul lor de sînge… Este o chestie mare, domnule, chestia alăptării!… să nu glumim!“

Spre deosebire de domeniile anterioare, cel al alăptatului chiar n-are nici o legătură cu statul. Caragiale găseşte de cuviinţă să aducă vorba de iniţiativa privată.

Asta-l scoate din sărite pe amicul Mitică:

„— A! care va să zică şi d-ta, ca şi doica noastră, eşti d-ei cu iniţiativa privată! Bravo!… Nu, domnule! destul cu iniţiativa privată, care i-am văzut cît de triste consecinţe! Nu! Statul este dator să se gîndească, în sfîrşit, să ia inţiativa; căci e păcat! suntem părinţi!…“

Ca şi în cazurile anterioare, Caragiale se prinde că amicul Mitică vrea de la el o campania de presă pentru ca statul să intervină energic în chestiunea alăptatului de către doică.

Are loc următorul dialog, o veritabilă bijuterie a prozei satirice semnate de I.L. Caragiale:

„— Atunci, să ducem o campanie de presă…

— S-o duceţi, domnule! asta e datoria sacră pentru dv. publiciştii, dacă sunteţi adevăraţi publicişti, nu moftangii!…

— A! Mitică!

— Nu! Strigă el în culmea enervării; trebuie statul!… Auzi! doică fără lapte!… Auzi! doică să… Bravo!… Şi statul, indiferent… şi laptele… laptele ei!…“

Aşa cum am mai scris, Caragiale e un satiric necruţător al presei româneşti din vremea sa şi nu numai.

Finalul schiţei Iniţiativă e un ghiont zdravăn administrat presei isterice din vremea sa, corespunzătoare cititorului isteric.

Personajul narator se desparte de cititorul schiţei gîndindu-şi deja campania de presă pentru intervenţia statului:

„Ia, să vedem: cu teatrul am isprăvit; mai am două campanii; cu care să-ncep?

Fireşte că agricultura ar trebui să ne intereseze în primul rînd, ca fiind o ţară eminamente agricolă; dar tocmai pentru asta, mă-ntreb: ce poate face o ţară agricolă fără braţe? Atunci, natural că trebuie să ne gîndim mai întîi la chestia poporaţiunii; prin urmare, las deocamdată pe nenea Stasache şi-ncep cu chestia doicii; curaj!

«O chestiune vitală pentru ţara noastră… Chestiunea alăptării… Ce facem cu cetăţenii, cu soldaţi de mîne?… Pînă cînd din partea statului această indiferenţă condamnabilă, această criminală incurie?… Pînă cînd copilul român… laptele… etc…“

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro