Ion Cristoiu: Caragiale ne sfătuieşte să nu amestecăm în prietenie „daraveri băneşti”

Memoria alterată. Am trimis la tipar un eseu despre emisiunea din 22 aprilie 1990 realizată de Ion Baiu la Târgovişte cu militarii implicaţi în realizarea captivităţii Ceauşeştilor. Dincolo de valoarea de presă (întîia oară românii vedeau sala Procesului în varianta iniţială, cea de sală de cazarmă), reportajul are uriaşul avantaj al convocării memoriei celor implicaţi la doar patru luni de la eveniment. Scriu în eseu:

„Materialul din 22 aprilie 1990 are avantajul prospeţimii memoriilor. Cei prezenţi îşi aduc aminte amănunte din zilele de 22 – 25 decembrie 1989.”

 E vorba, aşadar, de memoria unor amănunte încă vii în amintirea participanţilor. Trecerea timpului alterează amintirea unor amănunte în cazul a cel puţin 99% dintre cei ce-şi amintesc. Dar nu numai atît. În cazul Procesului şi Captivităţii, memoria participanţilor se degradează şi prin înflorirea involuntară, atît prin numărul mare de momente în care sînt puşi să-şi amintească, cît şi prin – dacă nu mai ales – însuşirea automată a amănuntelor dezvăluite de alţii în emisiunile dedicate Procesului, dar şi a afirmaţiilor din diferite cărţi. E un fenomen remarcat de mine în cazul amintirilor lui taică-meu despre cel de-al Doilea Război Mondial. Scriam astfel în amplul eseu Pe urmele tatălui:

„Continuă maică-mea:

– Apoi, taică-tău a fost trimis acasă, unde a bolit mult (s-a îmbolnăvit de plămîni), a fost luat din nou pe Front, a ajuns în munţii Tatra, a căzut prizonier la nemţi şi s-a întors acasă cu o cămilă, pe care a trecut Dunărea.

Chestia cu cămila şi trecerea Dunării – mi-o amintesc şi eu. Am auzit-o de la taică-meu, în copilărie, de zeci de ori, alături de faimoasa întîlnire dintre doi conducători pe cai albi la 23 august 1944, secvenţă relatată ori de cîte ori îl întrebam unde l-a prins 23 august 1944.”

Cînd lucram la eseul Pe urmele tatălui (l-am recitit acum, pentru a descoperi citatul de mai sus, şi am rămas încîntat de umorul cu care am povestit aventura descoperirii drumului luat de taică-meu pe Frontul de Est pînă la Dalnik, unde a fost grav rănit), m-am întrebat cum de născocea taică-meu asemenea amintiri gen Marquez. Şi mi-am dat seama că nu le născocea, că le considera ale sale după ce le auzise şi le povestise ca fiind ale lui. La fel s-a întîmplat şi cu participanţii la Procesul de la Târgovişte. Cu vremea în amintirile lor s-au strecurat amintirile altora sau amănunte citite prin cărţi. Ei nu şi-au dat seama că nu sînt ale lor şi le-au spus ca fiind ale lor, la început timid, apoi tot mai convinşi că le-au trăit.

 

*

Sfat. I. L. Caragiale şi Constantin Dobrogeanu-Gherea sînt prieteni. Ajuns la strîmtoare cu banii, Caragiale îi cere amicului nişte bani prin scrisoarea dată Duminică, 22 iulie 1902, Bucureşti. În prefaţa cererii, autorul Scrisorii pierdute formulează o învăţătură despre bani şi prieteşug:

„Dragă Costache,

N-aş fi voit să amestec cîtuşi de puţin în prieteşugul nostru daraveri băneşti, de unde în genere – ştiu din experienţă – rezultă turburarea prieteşugului; dar mi-este peste putinţă să nu o fac, şi am speranţa că, ori răspunzi afirmativ ori răspunzi negativ, sentimentele tale pentru mine nu se vor schimba, precum nu mi le voi schimba nici eu pe ale mele nici într-un caz, nici în celălalt.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro