Ion Cristoiu: Ce este egocentrismul european

Continui vizionarea de la Miezul nopţii a serialului Yunus Emre, ales după Ertugrul, pentru a mă putea adînci în tradiţiile islamice. Acţiunea se petrece în paralel cu cea din Ertugrul, în plină vasalitate a Sultanatului de Rum faţă de mongoli. Wikipedia nu se pronunţă în româneşte despre personajul real care a fost Yunus Emre. Sînt date doar despre institutul turcesc Yunus Emre, înfiinţat la noi de Erdogan, în 2007. În absenţa variantei româneşti a textului, am tradus rîndurile despre personaj din varianta în franceză, mai scurtă decît cea engleză, dar axată pe viaţa lui Yunus:

„Yunus Emre (1240? – 1321?) Este un poet turc care a trăit în perioada Selgiucidă şi Otomană. Întîlnirea cu Haci Bektas Veli marchează începutul ascensiunii sale spirituale. Acesta din urmă l-a trimis la Dergah Taptuk Emre, unde Yunus Emre a intrat în slujba ordinului Bektachi.

Este considerat un intelectual important, care a îmbogăţit cultura turcă prin gîndurile şi modul său de a trăi.

Poeziile sale arată o mare dragoste pentru Allah , Muhammad şi succesorul său Ali. Scrierile sale dau un sens mai intim între Creator şi Creati, spune vahdet-i-vücut. De asemenea, este reprezentativ pentru un curent spiritual.”

Întins pe două sezoane, serialul e infinit mai prost decît Ertugrul. Lasă impresia unei corcituri între o telenovelă turcească şi un documentar erdoganist despre măreţia trecutului turcesc.

Ca şi în telenovela turcească multe personaje au rolul de decor laudativ al personajelor principale. Femeile din serial, legate de ordinul Bektachi, sînt surprinse cu gura căscată la auzul zicerilor lui Taptuk Emre, şeicul care-şi asumă misiunea de a face din cadiul Yunus un derviş desăvîrşit.

Dialogurile dintre fata şi nevasta Şeicului, dintre cele două şi Kira, sînt de o stupizenie veselă. Spre deosebire de Ertugrul decorul e sărac, micşorat pe cît de mult posibil.

De decor par şi membrii breslelor din Nallihan.

Cu toate acestea, urmăresc serialul cu sîrguinţă.

Pentru că:

a. Îmi oferă date şi amănunte despre civilizaţia urbană la care ajunsese Imperiul sellgiucic. Ertugrul e o lecţie despre viaţa din triburile turcice dinainte de Osman. Yunus Emre poate fi văzut şi ca un documentar despre viaţa urbană de la vremea respectivă. Yunus învaţă la o medresă strălucită din Karatay, din provincia Konya. Serialul debutează cu examenul de absolvire şi ceremonia trimiterii noilor cadii în diferite oraşe din Sultanat. Yunus, un student strălucit, e repartizat la Nallihan. Viaţa în oraş e surprinzător de modernă. Pe străzile oraşului trece zilnic un crainic al evenimentelor interne şi internaţionale, prefaţîndu-şi breakingnewsurile cu bătăi în tobă. De o parte şi de alta a străzilor sînt prăvălii şi ateliere.

b Ca şi Ertugrul, unde apar dervişii lui Ibn Sina, Yunus e o succesiune de istorisiri spuse de Taptuk Emre despre Islam. Aici în Yunus locul lui Ibn Sina e luat de şeicul ordinului Bektachi. Ca şi sfătuitorul lui Ertugrul, Taptuk Emre se ţine de parabole şi are puteri magice, născute dintr-o ascuţime a minţii. Acum, cînd văd Yunus nu mai sar peste momentele cu parabole: ele îmi confirmă sau completează cele citite despre Islam. E mai mult decît interesant felul în care Taptuk Emre îl formează ca derviş pe Yunus. Un proces dificil rămîne înfrîngerea orgoliului de om cult şi de om superior în stat al lui Yunus. Pentru asta, şeicul îl obligă pe fostul cadiu la ipostaza de umilinţă în public. Îl obişnuieşte astfel cu disoluţia personalităţii cerute de orice religie fanilor săi.

c. Nu pot decît fi surprins de superioritatea civilizaţiei selciugice asupra civilizaţiei europene de la vremea respectivă. Cadiul e şi şeful Poliţiei. Poliţiştii îl însoţesc pe Cadiu în patrulările prin oraş. Poliţiştii poartă pe umăr un soi de băţ lung de vreo doi metri, aşa cum trupele antitero pot fi văzute în capitalele occidentale de azi cu degetul pe trăgaciul puştii mitraliere. În Nallihanul din anii secolului al XIII-lea, loc pe care noi, europenii euroegocentrişti l-am dispreţui, băţul poliţistului are mai multă autoritate decît puşca mitralieră sau bulanul miliţianului de azi.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro