Ion Cristoiu: Certurile politicienilor au loc în familie

Cum primii ani ai Guvernării Ionel Brătianu stau sub semnul unei succesiuni de comploturi (comuniste, fasciste), toate date-n gît ulterior ca născociri diversioniste, Liviu Rebreanu iscăleşte în Oficiosul Partidului Naţional Român, România, de joi, 13 noiembrie 1924, comentariul de pagina întîi – Comploturi.

Teza marelui scriitor, aici publicist de forţă:

Invocarea Complotului ţine de armele prin care politicieni ai trecutului se zbat să supravieţuiască în noua realitate, imediat postbelică.

Teza nu mi se pare convingătoare, dacă o raportăm la întreaga clasă politică. În realitate, diversiunea Complotului face parte din arsenalul de viclenii ale lui Ionel Brătianu, toate avînd drept scop intimidarea Opoziţiei, şi aşa intimidată, între noi fie vorba.

Eu însă nu pentru această teză m-am apucat să depăn acest text, ci pentru partea consacrată violenţei verbale din istoria românească de dinainte de Primul Război Mondial.

Publicist de forţă expresivă, Liviu Rebreanu descrie astfel atmosfera politică de pe vremea lui Carol I:

„Luptele politice româneşti utilizau negreşit violenţa, dar numai violenţa verbală. Cu libertatea presei întreagă, cu libertatea de asemenea a întrunirilor, pasiunile politice se canalizau în invective urîte şi inofensive; guvernele se răsturnau, rolurile se schimbau, asalturile reîncepeau. Sistemul nu era elegant, dar nici primejdios. Noţiunile îşi pierdeau valoarea lor normală; devenise aproape obligator ca un ministru să fie numit «bandit» sau «hoţ» sau barem «excroc» în ziarele şi întrunirile opoziţiei ceea ce îngăduia multor «politicieni» să se îmbogăţească pe spinarea statului fără a se sinchisi de atacurile presei sub pretext că nu e dezonorant, pentru un «om politic», să fie terfelit în public. Presa însăşi nu era deloc zgîrcită cu epitetele infamante, poate tocmai fiindcă nici ea nu le atribuia vreo eficacitate. Întreaga noastră viaţă politică se petrecea oarecum în familie, o familie cu o spoială foarte plăpîndă de civilizaţie. Certurile erau vehemente şi permanente, porneau din motive neînsemnate şi amuţeau brusc îndată ce ni se părea că ne-ar auzi străinii...“.

Liviu Rebreanu e convins că această atmosferă nu mai e posibilă acum, după Primul Război:

„Tragedia marelui război şi unirea tuturor provinciilor româneşti au modificat radical situaţia României. Politica familiară nu mai poate continua. Avem nevoie de o întocmire nouă, bazată pe o profundă seriozitate. Schimbarea nu se poate face de pe o zi pe alta. Întîi trebuie să se transforme însăşi mentalitatea noastră, care apoi va schimba fără îndoială sistemul. Frămîntările puternice de azi sînt, în realitate, lupta dintre mentalitatea veche, agonizantă şi cea nouă, în devenire. Cei obişnuiţi cu familiarismul trecutului sînt siliţi să întrebuinţeze toate armele spre a-şi prelungi existenţa de huzureală“.

Publicistul susţine că vremea violenţelor pur verbale s-a dus.

În privinţa perioadei interbelice, s-ar putea ca Liviu Rebreanu să aibă dreptate. Mişcarea Legionară cel puţin, cu politica sa de violenţe atingînd asasinatul politic, a pus capăt războiului de vorbe pentru un război adevărat.

N-are însă dreptate în privinţa Istoriei româneşti care urma.

Cine aruncă o privire asupra scenei româneşti de azi rămîne surprins să constate că războaiele politice se reduc la violenţe verbale multe dintre ele acuzaţii dure.

Incredibile violenţe verbale: mitoman, bandit, hoţ, securist.

În debutul articolului, Liviu Rebreanu îl aminteşte pe Caragiale.

Da, Caragiale şi-a extras seva satirei sale de geniu din reducerea politicii la trăncăneală şi a luptei politice la ciorovăiala de maidan.

Lesne de observat că în planul faptelor radicale, politicienii lui Caragiale nu produc nimic sau, mă rog, nu produc nimic prin comparaţie cu violenţele verbale din confruntările lor.

La fel se întîmplă şi acum.

Politicienii se înjură, se porcăiesc, se acuză prin presă.

Ai impresia că, gata, se vor lua la pumni, se vor duela, se vor tăia cu briştile.

Nu se întîmplă însă nimic.

Dar absolut nimic în planul faptelor, singurul care contează.

Explicaţia?

O dă Liviu Rebreanu:

Certurile se petreceau în familie.

Certurile de acum, de după Războiul Rece, se petrec în Famiglie.

În Famiglia care e întreaga clasă politică.