Ion Cristoiu: Cînd comuniştii folosesc mijloacele de comunicare de tip burghez

Explicaţii. Cărţile şi broşurile postdecembriste despre comunismul românesc par scrise de nişte adolescenţi imberbi, care n-au găsit pe Internet explicaţia negreţii ivite în zone pitite ale corpului.

Venind vorba despre etapa interbelică a PCR, toţi autorii fac caz de orientarea către Moscova a comuniştilor români.

Văzută din perspectiva experienţei de viaţă şi de lectură, orientarea asta apare mai mult decît normală, apare logică.

Astfel:

1) Comuniştii români, scoşi în afara legii printr-o şmecherie de tip Constantin Argetoianu, erau hăituiţi de Siguranţă, exilaţi practic din România.

La ce ţări din Europa să se uite ei cu jind?

La Franţa, la Anglia, ţări care încurajau autorităţile române ca să-i prigonească pe comunişti?!

2) În URSS devenise realitate doctrina comunistă din cărţi. Şi dacă ar fi fost în legalitate, comuniştii români ar fi văzut în URSS ţara visurilor concretizate în practică.

3) URSS dicta comuniştilor români teza României Mari ilegitime. Iar comuniştii români dovedindu-se nepatrioţi, o acceptau. Şi de asta, PCR n-avea bază electorală.

Păi cum să fie patrioţi comuniştii români într-o ţară în care erau huliţi, hăituiţi?!

*

Salturile lui Caragiale.. De la oficiosul liberal Gazeta poporului, I.L. Caragiale trece fără complexe la oficiosul conservator Epoca, avînd ca intermediar Ziua.

Înscrierea în rîndurile Armiei conservatoare se face prin intermediul unei reviste literare: Epoca literară. În 4 aprilie 1896, ziarul Epoca tipăreşte scrisoarea lui Caragiale prin care îi propune lui Nicolae Filipescu înfiinţarea unui săptămînal literar sub conducerea sa. Epoca literară „apare în fiecare duminică sub îngrijirea dlui Caragiale”. Secretar de redacţie e St. O. Iosif. Redactor, Antemireanu. Nicolae Filipescu acceptă. Materialele din Epoca literară sînt eminamente culturale. Recenzii şi recenzioare, notiţe critice, întreprinderi de arheologie literară. O dată cu numărul din 24 iunie 1896, revista îşi încetează apariţia. Aventura lui Caragiale în lumea strict literară a durat doar trei luni: de la 15 aprilie la 24 iunie 1896.

Începînd cu 19 octombrie 1896 Caragiale scrie la Epoca, oficiosul Partidului Conservator. Cîteva numere publicistul se păstrează în hotarele zonei literar-artistice. Treptat-treptat el se angajează, ca ziarist de partid, pe baricadele Conservatorilor. În Moftul român, prozatorul dusese o campanie necruţătoare împotriva presei partizane de nuanţă isterică. Luînd-o în derîdere, scriitorul dăduse ziarelor de Opoziţie combative porecla de Trompete, plecînd de la titlurile multor publicaţii gen: Trompeta Covorluiului. La Epoca, prin prestaţia sa I.L. Caragiale aminteşte însă de trepăduşii care lucrau la Trompete. Şi pînă acum publicistul scrisese la gazete de partid. Formaţiunea politică duşmănoasă de moment fusese supusă însă unei radiografii lucide, avînd drept criteriu decisiv bunul simţ. Acum însă, articole precum Liberalii şi literatura, Toxin şi toxice, Cabinetul Hagi-Tănase, Monumentul lui Brătianu, Caradàle şi Budalàle, Visuri de război, Dinu A. Sturdza, surprind, dacă nu chiar stupefiază, prin înverşunarea pamfletară. Legendara ironie caragialeană lipseşte. Lipsesc ideile generale sau pasajele de proză, fapte care dau rezistenţă în timp publicisticii caragialeane.

*

Comunicare. Pe 26 iunie 1947 se dă publicităţii Decizia Ministerului Industriei şi Comerţului privind noul regim al colectării cerealelor.

În aceeaşi zi, Constantin Daicoviciu, ministru subsecretar de stat la Aprovizionare, ţine o conferinţă de presă despre Decizie.

N-ai cum să nu remarci folosirea de către comunişti a mijloacelor de comunicare de tip burghez.

Asemănător, n-ai cum să nu observi că Scînteia e un ziar excelent din punct de vedere jurnalistic. Articole scurte, tipărite în diferite formate şi cu litere de diferite mărimi, titluri, supratitluri, intertitluri. În paranteză fie spus, uneori mă întreb de ce nu apelează ziarul de azi la această înfăţişare. Ar fi mult mai lesne de realizat decît în anul 1947. Atunci trebuia să culegi la linotip, să te înţelegi cu paginatorul pentru a tipări o pagină cît de cît alertă. Acum, cînd totul e dat calculatorului să o facă, o pagină jucăuşă, precum cele cultivate de Scînteia, ar fi dată gata în doi timpi şi trei mişcări.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro