Ion Cristoiu: Cînd Scînteia publică telenovele de Crăciun

Numărul din 24 decembrie 1945 al Scînteii apare sus cu menţiunea Număr special de Crăciun. Pe lîngă Colindul comunist din dreapta sus, ziarul publică reportajul lui Gheorghe Zaharia Un colţ de stradă, în ajun. Aruncîndu-mi privirea peste el mi-am zis amuzat c-am întîlnit un reportaj de tip comunist. Aşa s-ar părea judecînd după prăpastia de posibilităţi de cumpărare dintre perechea bogată şi femeia cu fetiţa, trecînd prin cuplul tînăr care nu-şi poate permite să dea atîţia bani. M-am gîndit însă mai bine şi mi-am dat seama că era un articol tipic numerelor de Crăciun în presa interbelică, sub semnul Sindromului Fetiţei cu chibrituri. De Crăciun se văd cel mai tare inegalităţile sociale. Cititorul burghez suspină la gîndul că mai sînt pe lumea asta şi Fetiţe cu chibrituri după care, aruncînd ziarul se apucă de un joc de cărţi la care pierde salariul pe un an al unui muncitor.

Cititorul Scînteii reacţiona la fel?

„Noaptea s’a lăsat peste Bucureştiul înecat în ceaţa care-ţi pătrunde în gît şi în oase, ca un junghiu rece. Mulţimea freamătă pe trotuarele de smoală, umede şi lucioase, peste cari luminile aruncă fîşii galbene de faruri şi şerpuiri verzi, roşii sau albastre, de reclame luminoase. Funcţionari grăbiţi şi muncitori strînşi în surtuce peticite trec grăbiţi cu cîte un pacheţel sub braţ. Uriaşe broaşte ţestoase, turismele trec pe lîngă ei cu viteză, împroşcîndu-i cu zeama murdară a străzii. Vitrinele largi, cu geamuri şi oglinzi de cristal, îţi împung ochii cu scînteieri violente. Blănuri fine, obiecte de aur şi argint, jucării multicolore, flori scumpe şi «delicatese» cu preţuri piperate, alături de mirosul acru al cîrciumilor în care mizeria, rezemată de mese jegoase, toarnă prăştină peste necazuri.

La un magazin de «pe Cale»

Încă două zile şi Crăciunul soseşte. Venirea lui agită mulţimile pe străzi. Automobilele aleargă mai grabnic, se opresc la magazine, se încarcă cu pachete, pleacă, pentru ca apoi să se înapoieze iarăşi. Privesc printre rîndurile dese, pe calea Victoriei şi îl opresc la vitrina sobră a librăriei «Cartea Noastră». Înlăuntru, cîţiva cercetători răscolesc prin rafturi. Alături în pasaj, vitrinele unui magazin luxos strălucesc sub becurile cu lumină argintie. Păpuşi mari, împodobite cu rochiţe spumoase de voal, privesc cu ochi de mărgele puzderia de căţeluşi, cai şi felurite alte jucării. În mijlocul lor, pomul cu frunzele brumate şi ramurile încărcate de globuri şi beteală. Cercetez preţurile, aşa din curiozitate, – şi mă întreb: cine o fi putînd să cumpere asemenea minuni scumpe? Dar, din calculele pe care începusem să le fac, mă trezeşte zvonul a două perechi de paşi şi glasul unei agitate femei. Era o pereche foarte «prezentabilă». Doamna, rotundă, purta o haină de blană gris. Pe braţul stîng îi atîrna poşeta enormă din piele de şarpe, iar pe degetele de la mîna desmănuşată, scînteiau două «fleacuri» de inele cu briliante. Domnul, înalt şi spătos, cu obrajii roşii de sănătate şi hrană aleasă, purta un palton negru, croit pe talie, fular alb de mătase şi pălăria tare.

– Nu ştiu, dragă, ce să luăm micuţului! Nu mai găseşti nimic ca lumea în oraşul acesta. Nişte «nimicuri»!

Şi oprindu-se la vitrina unde mă aflam, dînsa exclamă: «A ! uite, să intrăm aici ! Are lucruri frumuşele. Eu aşi zice să-i luăm căţeluşul acesta negru, o pereche de ciorăpei de lînă şi... mai vedem noi. Ce zici?»

– «Cît costă» – întreabă domnul.

– «18.000 căţeluşul, 16.000 ciorăpeii...»

– «Atunci, haide dragă, de ce mai stăm pentru atîta fleac?» Şi domnul elegant, luîndu-şi consoarta de braţ, a intrat în magazinul scăldat în lumină şi înţesat de cumpărători. Am rămas la vitrină, urmărindu-l prin geam. Au luat căţeluşul de muşama neagră şi mic, să-l bagi în buzunarul de la piept, ciorăpeii de lînă, mari de o şchioapă, au plătit 34.000 la cassă, au mai dat 2.000 bacşiş şi au ieşit.

– «Nostim căţeluşul, nu?» – întreabă doamna.

– «Nostim – şi nu-i scump!» – răspunde domnul. S’au mai abătut şi pe la florăria de alături.

– «Ce ar fi, dragă, să-i luăm un coşuleţ de ciclame Elvirei?»

– «Cît costă?»

– «60.000».

– «Nu-i scump, să-i luăm».

– Au luat coşuleţul cu ciclame – şi au plecat.

Nu ştiu dacă au mai intrat şi în alt magazin. Eu nu i-am mai urmărit. Am rămas înfipt în loc. Şi în creier au început să mi se învîrtească iarăşi socotelile: 34.000, plus 2.000, fac 36 de mii de lei; plus 60.000, fac 96.000 lei.

Nouă zeci şi şase de mii, cheltuiţi în zece minute, aşa pe nimica!..

Am clătinat din cap şi mi s-au încreţit buzele. Parcă aveam în gură un bulgăre de piatră acră.

Domnu locotenent

Lumea se perindă în sus şi în jos. Doamna cu haină de blană şi domnul cu palton croit pe talie au dispărut în mulţime. Lîngă mine, în faţa vitrinei, s’a oprit un locotenent de aviaţie cu soţia sa – femeie tînără, slăbuţă şi palidă. La vitrina împodobită – nu ştiu cum s’a rătăcit o femeie înfăşurată într-un şal rupt, cu o fetiţă galbenă de mînă. O fi o muncitoare. Dar, ce caută aici, să încurce privirile aruncate prin monoclu? – Ce flori frumoase, Dan! – exclamă tînăra doamnă. – Frumoase, draga mea!

Au mai aruncat o privire admirativă peste flori şi au trecut alături. Femeia cu fetiţa s’a dat niţel mai la o parte.

– Uite şi aici, ce de lucruri... Dar ce scumpe sunt!

Femeia înfăşurată în şalul rupt şi cu saboţi de lemn, şi-a ridicat privirea spre tînăra pereche şi a zîmbit cu amărăciune. Domnul locotenent şi doamna i-au zîmbit şi ei, apoi s-au strîns de braţ şi au pornit la vale, cu puhoiul. Femeia cu saboţi şi cu fetiţa galbenă de mînă, şi-a făcut loc prin mulţime, ferind bidonul de gaz, să nu murdărească hainele scumpe.

............................................................................................

E ora zece noaptea. În camera caldă şi parfumată, copilul dolofan al doamnei cu blană gris poate se joacă acum cu căţeluşul de muşama neagră. Curînd, într’un acces teribil de zburdălnicie, el îi va scoate rumeguşul din pîntecul umflat.

Şi în acelaş timp, doamna locotenent, privind tăciunii din soba acea călduţă, gîndeşte poate că ar fi stat bine cîteva flori aşezate în vaza de sticlă de pe biroul lui Dan. Dar... ce vrei? 50.000 sau 60.000, înseamnă jumătate din soldă.

Şi iarăşi poate, într’o cameră întunecoasă şi umedă de la periferie, fetiţa galbenă a femeii cu saboţi de lemn, tremurînd sub aşternutul aspru, gîndeşte la căţeluşul din vitrină, pe care, de l-ar avea, l-ar ţine sus pe poliţă, învelit în hîrtie, să nu se prăfuiască.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro