Ion Cristoiu: Cînd Securitatea se vrea continuatoarea S.S.I.!

Cercetările despre viaţa secretă a Mariei Tănase m-au dus în chip obligatoriu la personajul numit Eugen Cristescu, celebrul fost şef al SSI. Eu n-am crezut şi nu cred ipoteza că marea cîntăreaţă i-a fost amantă. Eugen Cristescu arăta ca dracu. Maria Tănase nu era femeia capabilă să se culce cu un bărbat care nu-i plăcea. Eu cred că amantlîcul a fost acoperirea perfectă pentru agenta Maria Tănase. De ce se întîlneau cei doi în locaţii secrete? Ca să şi-o tragă, răspundea lumea. De unde ştim că nu se întîlneau ca ea să-i dea informaţii lui Eugen Cristescu?

Oricum, căutarea mea în materie de viaţa lui Eugen Cristescu m-a dus la descoperirea unui document de rară importanţă din Arhiva CNSAS, publicat pe site-ul instituţiei:

Un material semnat de Eugen Cristescu despre istoria spionajului românesc.

Documentul a fost întocmit de Eugen Cristescu după 23 august 1944.

Din punctul meu de vedere nu atît documentul, cît instituţia care-l publică în 1968 intră în domeniul senzaţionalului:

Fosta Securitate.

Sub titlul Din memoriile lui Eugen Cristescu, Direcţia Învăţămînt a Consiliului Securităţii Statului tipăreşte pentru securişti şi pentru studenţii care se pregăteau să devină securişti un soi de manual.

Prefaţa, publicată sub titlul Din partea redacţiei, se vrea o subtilă reabilitare a spionajului românesc dinainte de comunism prezentat ca un precursor al Securităţii în materie de profesionalism:

„Ignorată pînă nu demult, datorită unei concepţii false despre tradiţie, activitatea informativă şi contrainformativă desfăşurată de organele specializate ale statului român burghez suscită în ultimul timp tot mai mult interesul ofiţerilor de securitate.

Fără a exclude ponderea deosebită a curiozităţii în acest interes, trebuie arătat însă că mobilul principal al său îl constituie dorinţa legitimă a ofiţerilor de a cunoaşte cît mai multe aspecte ale activităţii informative desfăşurate în trecut în ţara noastră şi chiar de a detecta acele elemente pozitive ale ei care ar putea fi preluate în vederea folosirii lor, spre a se asigura astfel o eficienţă sporită muncii de securitate.

Ţinînd seama de aceste considerente şi dînd totodată expresie orientării primite din partea Consiliului Securităţii Statului de a se pune la dispoziţia cadrelor noastre cît mai multe lucrări ce pot contribui la perfecţionarea pregătirii lor, Direcţia Învăţămînt publică prezentul material, întocmit în primii ani de după 23 August 1944 de Eugen Cristescu, fostul şef al Serviciului Special de Informaţii (S.S.I.) în perioada 1940-1944.

Întrucît însă materialul fusese redactat de Cristescu destul de neglijent – datorită, probabil, stării psihice puţin propice scrisului în care se afla în acel timp – a fost necesar să i se a ducă unele îmbunătăţiri de natură formală spre a i se asigura astfel cursivitatea şi claritatea necesare. (...)

Cu tot caracterul reacţionar al activităţii sale, S.S.I. însă, prin modul – în general corespunzător – în care a reuşit să contracareze acţiunile serviciilor de spionaj ale altor state, să culeagă şi să exploateze informaţiile obţinute despre ţările ce figurau printre obiectivele sale, să anihileze elementele naţionalist-şovine active din rîndul minorităţilor, a avut o contribuţie importantă la apărarea existenţei statului român.

Activitatea S.S.I., cu toate succesele înregistrate, nu s-a ridicat însă niciodată la nivelul potenţialului real al acestui serviciu, deoarece a fost în permanenţă subminată de diverşi factori ca: incompetenţa profesională şi lipsa de pregătire a unora din cadre (mai ales în perioada iniţială a existenţei sale), fluctuaţia accentuată (în special a ofiţerilor, care, pentru avansare, erau trimişi la comanda unităţilor militare), incorectitudinea în muncă, venalitatea şi arivismul unei părţi însemnate a personalului, animozităţile dintre şefi, nesinceritatea şi indolenţa unui număr mare de informatori etc.

Împotriva acestor tare, Cristescu a desfăşurat o activitate lăudabilă, animat de dorinţa de a ridica serviciul la nivelul organelor moderne de informaţii.

Această acţiune, precum şi modalităţile alese pentru realizarea ei dovedesc buna sa orientare, merite de care se pare că este şi el pe deplin conştient. Concludent în acest sens este faptul că cea mai mare parte a memoriilor sale este consacrată relatării măsurilor de perfecţionare luate.

În acelaşi timp însă, multe alte aspecte ale activităţii informative, ce ar fi prezentat, fără îndoială, un interes deosebit, nu-şi găsesc – intenţionat sau neintenţionat – o reflectare în memoriile sale.

La aceasta se mai adaugă şi faptul că relatează, cu mici excepţii, numai acele acţiuni ce-i evidenţiază patriotismul, umanismul, spiritul de echitate, intervenţiile sale salutare în diverse litigii avute cu organele de spionaj germane, ale căror revendicări lezau autoritatea statului român etc.

De altfel, pe parcursul întregului material se evidenţiază, cu ostentaţie chiar, preocuparea de a-şi prezenta în aşa fel activitatea încît aceasta să contureze profilul unui om, dacă nu progresist prin contribuţia avută la reprimarea mişcării legionare sau prin tolerarea unor acţiuni antifasciste, cel puţin neutru din punct de vedere politic, care şi-a exercitat profesiunea în limitele stricte ale atribuţiilor sale de serviciu, fără excese de zel în urmărirea vreuneia din categoriile de persoane aflate în atenţia S.S.I.

De asemenea, chiar şi aprecierile lui asupra evenimentelor vremii, modul cum interpretează anumite acte politice, explicaţiile pe care le dă cu privire la raţiunile ce stau la baza conduitei şi activităţii diverşilor fruntaşi politici contemporani lui trebuie privite cu anumite rezerve, date fiind concepţiile sale politice.

Cu toate aceste neajunsuri, memoriile lui Cristescu rămîn foarte utile, deoarece permit o mai bună înţelegere a modului cum a evoluat munca informativă în ţara noastră din momentul cînd a căpătat un caracter organizat, sistematic, pînă în prezent, a continuităţii ei, a factorilor care au influenţat-o, a transformărilor pe care le-a suferit etc.

În afara acestor aspecte – precum şi a altora care nu au fost enumerate –, memoriile lui Cristescu îşi dovedesc utilitatea şi prin faptul că, folosindu-se de argumente convingătoare, dintre care majoritatea sînt ilustrate cu exemple, confirmă, încă o dată, valabilitatea postulatului că desfăşurarea unei activităţi informative eficiente nu este posibilă fără o perfecţionare continuă a muncii, a structurii organizatorice a organului respectiv şi a pregătirii profesionale şi culturale a cadrelor, precum şi a aceluia că, date fiind cerinţele deosebite pe care această activitate le pune în faţa cadrelor, ea nu poate fi prestată decît de oameni devotaţi.”

Am trăit s-o văd şi pe asta!

Securitatea se vrea continuatoarea SSI!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro