Ion Cristoiu: Cînd Teroarea a obosit

Vassili Axionov din Une saga Moscovite, roman tipărit la Le grande livre du Mois, 1994, mă surprinde prin descrierea Moscovei postbelice. Deşi în plin stalinism, Moscova anului 1950 nu mai e Moscova anilor Marii Terori. Autorul dezvăluie o viaţă paralelă cu cea oficială, dusă de odraslele nomenklaturii, dar şi de favoriţii regimului de la vremea respectivă: fotbalişti, sportivi în general, actori, piloţi. Iată un exemplu:

„În ansamblu, beţia nu era prea condamnată atunci cînd adepţii ei erau oameni echilibraţi, raţionali, care se dedau băutului doar în timpul liber sau în concediu. Băuturile alcoolice erau de bună calitate şi se găseau peste tot, inclusiv la cantinele modeste. Chiar şi în miezul nopţii, la Gastronomul de gardă, sub bolta dintre coloanele de la Chasseurs, puteai să-ţi faci rost de vodcă, vin, gustări. La începutul anilor 60, imensele restaurante de la Moscova au fost readuse la viaţă şi erau toate deschise pînă la orele 4.00 dimineaţa. Multe dintre ele erau dotate cu orchestre minunate. După miezul nopţii, lupta împotriva muzicii occidentale pierdea din forţă şi cascadele emoţionante de Gulf Stream şi de Caravan răsunau sub lustrele luxoase de dinainte de revoluţie.

Efectele luminoase erau în mare vogă: se stingeau toate lămpile din plafon şi doar cîteva proiectoare multicolore îşi trimiteau razele în sus, unde se învîrtea o sferă mare de sticlă cu faţete. Tineretul care scăpase de pe front şi generaţia care tocmai se ridica dansau sub reflecţiile care cădeau de sus.

În acele clipe, toţi dansatorii credeau că farmecul vieţii va spori necontenit şi niciodată nu va putea să degenereze într-o nedemnă şi sărăcăcioasă mahmureală. Corpul portarilor moscoviţi făcea furori: torsul mîndru, burta proeminentă, barba în evantai, o bandă pe pantaloni şi galoane peste tot. Nu erau toţi rapace şi ticăloşi, departe de asta, unii îşi purtau cu mîndrie tradiţia şi marcau cu satisfacţie cotitura estetică care se contura către valorile imperiale. Reintroducerea uniformelor pentru diverse pături ale populaţiei le făcea plăcere în mod deosebit: tunică neagră pentru personalul din mine şi căi ferate, veston gri, cu aplicaţii de velur, pentru diverse categorii de jurişti... Pe măsură ce va progresa industria uşoară, toată ţara va purta uniformă şi atunci clientul va fi evaluat mai uşor.

Pînă atunci, domneşte evident o anarhie parţială. De exemplu, tinerilor din Moscova le place să poarte gulerul ridicat, şapcă de tweed cu opt clini. Predilecţia celor eleganţi se îndreaptă către impermeabilele lungi venite din Germania, ca reparaţii de război. Foarte apreciate erau de asemenea blusoanele cehoslovace, din velur reiat cu fermoar şi aplicaţii, şi servietele de fabricaţie naţională cu colţurile rotunjite. Iată portretul tînărului moscovit din anii 1948-49: şapcă de tweed, bluzon cu fermoar, impermeabil, servietă în mînă. Adăugaţi, după bunul plac, cîteva părţi disparate precum nasul, ochii şi bărbia.”

Am căutat să-mi explic această realitate, net deosebită de cea dinainte de Război. Nu cred că temeiul ei stă în slăbirea controlului. Cred că stă în realităţile de după Război. Ca şi în cazul Primului Război Mondial, cel de-al Doilea a fost pentru ruşi o probă de foc şi sînge. Lagărul, ancheta, interceptarea nu mai pot speria milioane de inşi care au trecut prin infernul războiului. Au apărut însă noi generaţii. Acestea se deosebesc de primele generaţii sovietice prin depărtarea de credinţa bolşevică. În roman, Boris Gradov, neamurile sale, cercul acestuia se caracterizează prin neluarea în serios a tezelor bolşevice. Într-un fel e atmosfera care explică destalinizarea. Această vastă campanie n-a fost rezultatul voinţei lui Hruşciov. Ea a fost impusă de o societate pe care tensiunea Terorii, rigiditatea de oţel a regimului stalinist o obosiseră cumplit. Ca şi în cazul Revoluţie franceze, după Teroare a venit Restauraţia.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro