Ion Cristoiu: Cine dracuʼ a zis că votul tău contează?

Întrebare. Întîlneai pe vremuri, în presa comunistă, o rubrică al cărui titlu trăda de la prima ochire conţinutul:

Ne scriu cititorii.

Şi cititorii chiar scriau.

Nu despre politica Partidului, nu despre cît de mult iubesc Scînteia.

Spre deosebire de azi, cînd mesajele ajunse în poalele vedetelor se încheie cu groaznicul Vă iubim! în varianta sa dubioasă – Vă pup!, scrisorile, telefoanele cititorilor conţineau exclusiv plîngeri, sesizări, petiţii.

Statul fiind atotputernic, aproape toate sesizările se refereau la angajaţii statului, de la ospătăriţa de restaurant care i-a adus ciorba cu tot cu degetul ei mare în lichid, pînă la funcţionarul acru de la ghişeu.

Legea presei, propusă şi impusă de Nicolae Ceauşescu în 1974, obliga redacţiile să trimită petiţiile şi sesizările oamenilor muncii pe adresa instituţiilor vizate. Instituţiile erau obligate, tot potrivit Legii, să trimită redacţiei un răspuns în termen de…

Mecanismul funcţiona.

După un timp de la expedierea scrisorii, cititorul se pomenea la domiciliu cu o adresă prin care ziarul îl anunţa cum i s-a rezolvat petiţia.

La aceeaşi rubrică, Ne scriu cititorii, se dădeau publicităţii răspunsurile respectuoase ale instituţiilor criticate.

Fireşte, azi, în bălmăjeala căreia îi zicem economie de piaţă, comerţul a ieşit de sub stăpînirea statului.

Au rămas însă instituţiile. Ele sînt criticate, înjurate, trase de urechi nu numai de cititori şi telespectatori, dar şi de jurnalişti.

Aţi întîlnit cumva în cuprinsul presei postdecembriste vreo consemnare gen, urmare a scrisorii publicate de noi, instituţia X răspunde?

*

Cum n-a contat deloc votul meu. Duminică, 10 iunie 2012.

Alegeri locale.

Ziua bătăliei electorale, ziua poporului suveran, ziua conştiinţei civice, ziua cînd votul tău contează.

Cel puţin aşa turuiau din guriţele lor încă necoapte, fătucele televiziunilor de ştiri, tot mai plinuţe de cînd au descoperit hamburgherul şi cartoful pai, produse de ospăţ, care merg direct în cîntar

Secţia mea de votare se găseşte în Piaţa Amzei.

E vecină cu trei farmacii, mai multe restaurante, sediul Teatrului Ion Creangă şi două marketuri, cum li se zice postdecembrist băcăniilor interbelice.

Dintr-unul din aceste marketuri, iese subsemnatul, împingînd căruţul pe care condiţia mea de vedetă a făcut să-l fi împrumutat pînă la maşina din parcare.

Trotuarul din jurul magazinului e la o palmă înălţime deasupra carosabilului.

Ca să merg mai departe trebuie să-l iau în braţe.

Boţul ăsta de asfalt în urma vastei operaţii de transformare a Pieţei Amzei într-un pustiu de beton.

După un an şi ceva de lucrări, vadul întruchipat de această piaţă faimoasă a Capitalei s-a spulberat.

Privesc în depărtare, ţinînd mîna streaşină, cămăruţele care au înlocuit atît de splendida Piaţă.

Piaţă volantă – stă lipit pe geamuri.

Nu vine nici dracu’!

Ar fi normal ca de pe trotuar să ajungi pe carosabil graţie unei rampe.

Pentru mine n-a fost o problemă să iau în braţe căruţul şi să-l trec dincolo, aşa cum un mire îşi saltă peste prag mireasa de 90 de kile.

Dar pentru cei aflaţi în căruciorul insului cu dizabilităţi?

Autorul monstruozităţii numite noua Piaţă a Amzei e primarul în exerciţiu, Andrei Chiliman.

Gata! îmi zic.

Mă duc la vot şi pun ştampila pe adversarul lui Andrei Chiliman.

Nu de alta, dar votul tău contează!

Furios apăs cît pot de tare ştampila votat pe Al. Paleologu.

Seara aflu că Andrei Chiliman a cîştigat primăria de sector cu peste 70% .

Cine dracu’ a zis că votul tău contează?

*

Scriam pe 19 septembrie 2014. În Scoţia adepţii Independenţii n-au pierdut. Au cîştigat mai mult decît dacă rezultatul Scrutinului era DA!

Deşi mi-aş fi dorit ca Scoţia să-şi capete independenţa, măcar aşa, de dragul Istoriei în delir, la care aş fi fost martor, eram sigur că aşa ceva nu se întîmpla. Pentru că:

1. Mi-am dat seama că presa internaţională, prin nimic deosebită de tabloidele noastre, aborda chestiunea la nivelul senzaţionalului presupus de Breaking news. Pentru presă, care trăieşte din catastrofe, visînd chiar la o Apocalipsă transmisă în direct de reporteri în timp ce merg pe Lumea Ailaltă, a fost mult mai rentabil să isterizeze planeta cu scenariile desprinderii de Anglia, decît să întreţină calmul luînd în calcul şi varianta lui NU;
2. Popoarele - îi spuneam lui Rareş Bogdan joi seara, la Jocuri de putere - sunt asemenea Cetăţeanului Turmentat al lui Caragiale: nu vor să fie împinse, pentru că ameţesc. Pentru a desemna cetăţeanul comod, fixat în situaţia sa, speriat de mişcările bruşte ale Istoriei, Albert Camus folosea termenul Tutungioaicele de la Paris, mai precis proprietarele de tutungerii, întruchipări ale micului burghez.

Scoţienii sunt şi ei, pînă la urmă, un popor de tutungioaice, de mici burghezi. Pentru micul burghez scoţian, Independenţa ar fi fost un salt în necunoscut. Poate unul către mai Bine, dar micul burghez preferă starea existentă, chiar dacă nu extraordinară, Necunoscutului. Sondajele, mai mult sau mai puţin dubioase - prea n-au corespuns rezultatelor - sunt una şi votul e alta. La sondaj răspunde omul care n-are nimic de pierdut. La vot, acelaşi om e altul. E cel care are de pierdut. Şi la vot scoţienii au fost alţi oameni decît cei care au răspuns la sondaje. David Cameron a reafirmat decizia de a-şi respecta angajamentul privind o mai mare autonomie pentru Scoţia. Dacă mă gîndesc bine, asta îşi doreau şi partizanii Independenţei. Să aibă mai multe drepturi fără a risca Necunoscutul numit Independenţa. Aceste drepturi au fost acordate de Londra după ce sondajele au început să lase impresia unui vot în favoarea Ruperii şi isteria planetară s-a declanşat. Adepţii Independenţii n-au pierdut. Dimpotrivă, au cîştigat. Mai mult decît dacă ar fi învins la Referendum!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro