Ion Cristoiu: Cine şi cînd va scrie o carte despre Ion Antonescu, şef de Guvern?

De cercetat. Mă ocup de rolul patriarhului Nicodim în susţinerea Războiului din Est. Cînd lucrez de zor la ceva mă ocup ca lecturile paralele să mă ţină în atmosfera subiectului. De aceea, caut în biblioteca de acasă o carte despre Regimul antonescian. Găsesc la prima verificare (cînd cauţi niciodată nu dai peste ceea ce trebuie) Cu Mareşalul pînă la moarte, memoriile lui Constantin Pantazi, fostul ministru de Război al lui Antonescu între 1942-1944. Din ea am citit doar paginile despre Campania din Est. O iau acum de la capăt, deoarece vreau să pricep cîte ceva despre Guvernarea antonesciană. Dincolo de faptele mărunte ale personajului, cine şi de ce îl lucra, de sforţarea sa postbelică de a arăta că n-a fost stîlp al Dictaturii, rămîn dezvăluirile preţioase despre felul în care a guvernat Mareşalul. Concentrarea cercetării pe Mareşalul Conducător de oşti a abătut atenţia de la Ion Antonescu – Şef de stat. Cine se apleacă asupra Guvernării antonesciene rămîne surprins de ordinea militărească introdusă de Mareşal în România. Cine şi cînd va scrie o carte despre Mareşalul Antonescu – şef de Guvern?

*

Pe scurt. Nestemate din publicistica lui Ion Vinea.

„Pentru poeţi (socotesc), obstacolul pe care trebuie să-l sară (fie printr-o sforţare zveltă şi graţioasă, fie sfîşiindu-şi penibil mîinile şi mantiile de stambă sau venind de-a rostogolul după o săritură barocă) e toamna. Toamna cu aparatul ei de frunze veştede, de ape verzi, de orchestre şi hohote aeriene.” (Ion Vinea, «La fîntîna Castaliei» de Nicolae Davidescu, Facla, 24 ianuarie 1914).

„Arhibald, în notele sale de călătorie, ne spune că bulgarii, cînd mănîncă un codru de pîine, îl taie în dumicături riguros egale, apoi înghit unul cîte unul, rumegînd mecanic şi liniştit.

D. Făgeţel, cînd scrie despre un autor oarecare, îl toacă, îl ciopîrţeşte, ca apoi să ni-l rumege în faţă, încet, metodic, cu îmbelşugată secreţie de salivă cerebrală. Şi atunci ne zice (sentenţios): «Prima caracteristică a d-lui X este...», «A doua caracteristică a d-lui X este...», «A treia caracteristică a d-lui X este...».” ( Ion Vinea, «Credinţe literare» de C. Ş. Făgeţel, în Facla, 5 februarie 1914).

„Terasiştii (cei care frecventau terasa Oteteleşanu la vremea respectivă – n.n.) şi Se-Se-Riştii (membrii SSR – n.n.) noştri vor manifesta – fie! – pentru război. Dar nu se vor duce. Ştiu că nu spun mare lucru. Vor face însă altceva: poezii... Ritmuri largi, sonore, banale, alexandrini arţăgoşi plini de scînteierea baionetelor, de petardele trompetelor, decrete oficiale ritmate, chemări, Orestiade, Stoiciade, Eftimiade.” (Ion Vinea, Dosar săptămînal de artă şi literatură, în Seara, 18 iulie 1914)

*

Pamflet. Capodoperele de sarcasm arghezian, superior celui din pamfletele anti-Cler, se ivesc din caricaturizarea lui Nicolae Iorga. E drept că şi savantul se preta la aşa ceva. Iată un text devastator despre boala de măreţie cu orice chip de care suferă Iorga:

„Consacrîndu-i ca şi noi un număr, «Românul» din Arad numeşte pe domnul Iorga întemeietorul «Neamului românesc». Adevărul este că domnul Iorga n-a întemeiat numai ziarul cu acest nume, însuşi neamul întreg a fost întemeiat de voievodul de la universitate, descălecat într-o zi cu ceaţă de peste Dunăre, însăşi România. Evident că de nu i-ar fi venit gîndul să-i întemeieze pe români, noi astăzi nici n-am fi fost, şi nici Bucureştii, nici Mizilul, nici lacul Cişmigiu n-ar fi şi nici tramvaiul electric de la Brăila. Domnul Goldiş, abilul împăciuitor al caprei cu varza, trebuia să enumere tot ce, direct sau indirect, se datoresc Întemeietorului: singur «Neamul» ar fi prea puţin.

Unele cronici, nemulţumite să-i recunoască numai rolul de întemeietor al băilor Eforiei şi al tîrgului de la Moşi, emit chiar părerea că tot domnul Iorga ar fi întemeiat şi Europa. Druizii, de pildă, se închinau cu post şi feciorie zeului Yor-hag, ortografia de pe vremuri, descifrată pe monoliţi, a numelui Hristosului Neculai. În orice caz, se ştie că neavînd nici chiar patru zile de doică şi încă evreu şi nebotezat fiind, tînărul Iorga scoate un ziar zilnic şi ilustrat. «Scutecul», în mai multe ediţii, însă tipărit deocamdată pe pînză şi pictat. Domnul Iorga încă nu inventase hîrtia. Cugeta însă, şi destul de des, la praful de presă şi la cartuşe, pe care nu le putea realiza, ca să zicem aşa, decît pe o scară foarte restrînsă, explozibilul său dînd pentru momentul rezultate mai mult gelatinoase.” (T. Arghezi, Domnul Iorga ca mitropolit, în Facla, 31 iulie 1911)

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro