Ion Cristoiu: Contele de Monte Cristo pe invers

Povestea lui Al. Dumas e ştiută pe de rost de toţi copiii mari şi mici ai lumii. Închis pe nedrept, un cetăţean, Edmond Dantes, evadează după 20 de ani şi se răzbună crunt pe toţi cei ce l-au trădat. Al. Dumas n-a apucat televiziunea. Dacă ar fi trăit azi, mai mult ca sigur ar fi fost unul dintre cei mai cunoscuţi, dar şi cei mai bogaţi scenarişti de seriale cărora specialiştii le zic Soup Opera. Contele de Monte Cristo bate în simplism psihologic toate serialele de succes din ultimele decenii. „Dallas“-ul e biet copil pe lîngă proza lui Dumas. Pot fi aduse romanului numeroase obiecţii privind necesara profunzime psihologică. Faptul că nevoia de răzbunare nu poate avea tăria de tip Monte Cristo decît numai la un paranoic – e doar una dintre ele. Orice om normal, o dată ieşit din grota care l-a rupt de restul lumii timp de două decenii, s-ar fi gîndit la alte lucruri mai interesante decît la răzbunarea pînă-n pînzele albe.

O viguroasă contrazicere a romanului lui Dumas ne-o propune cartea lui Vasili Grossman, Totul curge. Personajul principal, Ivan Grigorievici Sokolov, se întoarce din lagăr după trei decenii. A intrat la 20 şi a ieşit la 50 de ani. A ajuns acolo, ca mai toţi ruşii vremii sale, din cauza unui denunţ. Al. Dumas ar fi făcut din el un nou Conte de Monte Cristo. Mai ales că Ivan Grigorievici Sokolov se întoarce în plin hruşciovism, cînd se putea întreprinde ceva împotriva agenţilor şi informatorilor din KGB-ul lui Beria. Numai că Vasili Grossman e un mare scriitor. Şi, mai ales, e un scriitor rus. Drept urmare, el deţine o pătrundere psihologică greu de presupus la francezul Al. Dumas. Sub semnul acestei cunoaşteri a adîncimilor sufleteşti, Grossman îşi intitulează romanul în chip semnificativ Totul curge. Revenit după 30 de ani, cărunt şi obosit, Ivan Grigorievici îşi dă seama că totul trece. N-are nici un chef de răzbunare. Nu simte nevoia să plătească nici măcar cînd dă nas în nas cu cel ce l-a denunţat. Altele sînt problemele lui de acum. Între ele, la loc de frunte se află adaptarea la lumea în care a picat. Aceasta, deoarece Ivan Grigorievici găseşte, la întoarcerea din tunelurile staliniste, o altă realitate. În cele trei decenii de absenţă, viaţa a mers înainte. Iubita s-a măritat şi e deja bunică. Vărului său, Nikolai Andreevici, i s-a născut o fiică, Varia. Pînă la revenirea lui Ivan, Varia a avut timp şi să moară. Întorsul de pe altă lume n-o va cunoaşte niciodată.

Schimbarea din jur e atît de mare că dă naştere unui fapt la care nimeni nu se aştepta. Mulţi dintre cei eliberaţi, bătrîni îndeosebi, ar vrea să ajungă la loc, în lagăr. Deceniile petrecute departe de lume le-au păstrat în memorie o anume Rusie: cea a tinereţii lor. Reveniţi de dincolo de Cercul Polar, ar vrea s-o regăsească. Întreprindere zadarnică. Rusia de pe vremuri nu mai e. Adevărata Rusie e cea din lagăr:

„Stînd în gară, el se gîndea la zilele neplăcute petrecute la Moscova şi Leningrad, şi îşi amintea discuţia avută odată în lagăr cu un general de artilerie ţarist, vecin de prici cu el. Bătrînul îi spusese: «Nu plec din lagăr nicăieri – aici e cald, oamenii – cunoscuţi, unu-i dă bătrînului o bucăţică de pîine, altul o piroşcă din pachet...».

Întîlnise nu o dată asemenea bătrîni care nu mai voiau să părăsească lagărul; acolo, în lagăr, era casa lor, mîncare la oră fixă, darurile vecinilor binevoitori, căldura godinului.

Şi într-adevăr, unde s-ar fi putut ei duce, ei, care păstrau în străfundurile de nepătruns ale sufletului lor amintirea strălucirii lustrelor din Ţarskoe Selo şi a soarelui de iarnă de la Nisa? Unii şi-l aminteau pe Mendeleev care venea la ei în familie să-şi bea ceaiul ca între vecini, pe tînărul Blok, şi-i aminteau pe Skriabin şi pe Repin; alţii mai păstrau în cenuşa caldă a amintirii pe Plehanov, Gherşuni, Trigoni, pe prietenii marelui Jeliabov. Fuseseră cazuri cînd bătrînii eliberaţi ceruseră să fie primiţi înapoi în lagăr; vîrtejul vieţii îi răsturna de pe picioarele lor slabe, nesigure, oraşele imense îi înspăimîntau cu pustiul şi frigul lor.

Şi Ivan Grigorievici voi parcă şi el să se întoarcă în spatele sîrmei ghimpate, să-i caute pe toţi cei obişnuiţi cu căldura zdrenţelor, cu strachina de ciorbă chioară, cu soba din baracă. Ar fi dorit să le spună: «E într-adevăr groaznic în libertate!»”.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro