Ion Cristoiu: Controversa osului

În campaniile duse după decembrie 1989 împotriva Parlamentului s-au invocat, deseori, discuţiile absurde definite prin scandalul uriaş provocat de o chestie măruntă.

E un specific al Parlamentului din postdecembrism?

Nici vorbă.

Se întîlneşte şi la Parlamentele din întreaga Istorie a României, văzute azi ca mult superioare Parlamentelor de după 1989.

În februarie 1881, Parlamentul României Mici e dominat de majoritatea liberală. Fusese ales în 25 mai 1879 şi avea să dureze pînă în 2 mai 1883.

Reporter parlamentar, I.L. Caragiale publică în Timpul relatări pline de haz de la şedinţă.

Iată ce s-a discutat în şedinţa Camerei din 4 februarie 1881, aşa cum scrie Caragiale în reportajul publicat în Timpul din 6 februarie 1881:

„Alt incident personal sub formă de interpelare. D. Mărgăritescu îşi dezvoltă interpelarea asupra locuitorilor împroprietăriţi într-o parte lîngă Lacul Sărat din judeţul Brăila şi strămutaţi apoi mai departe. Interpelarea este un şir de lovituri personale adresate d-lui. I. Marghiloman, arendaşul domeniului Brăilii. D. Mărgăritescu, făcînd aluzie directă la d. Marghiloman, care ar fi fost interesat la străgănirea noilor împroprietăriţi, aruncă cuvintele: «Cine poate oase roade». D. prezident al consiliului roagă Camera să asculte explicările date de d. Marghiloman care cunoaşte mai bine afacerea. D. Marghiloman arată că nu era decît o hotărîre a comisiunii de împroprietărire, asupra căreia s-a revenit, deoarece Lacul Sărat trebuie păstrat pentru un stabiliment de băi, şi este vorba de a se împămînteni agricultori, nu întreprinzători de băi. D. Marghiloman respinge atacurile personale aduse de interpelator, care, ca avocat contra Statului, a apărat un proces în care Statul ar fi putut pierde, în domeniul Brăilei, peste trei mii de pogoane. La curtea din Focşani, unde Statul a cîştigat procesul, d. Mărgăritescu a întîlnit pe d. Marghiloman, chemat de administraţia domeniilor a da explicaţii în cauză, şi l-a întrebat cu furie concentrată: «Ce-ai venit? Ce cauţi aici?» – «Iată, zice d. Marghiloman, dacă e vorba de ros, ce era de ros din domeniul Brăilei: 3000 de pogoane». Multă ilaritate, întreruperi: «Aha! era osul bun de tot!… Era ciolan naţional!»… O voce a unui sceptic: «Este exageraţie; nu era ciolan; era o bucăţică patriotică!»

D. Mărgăritescu reia cuvîntul cu furie concentrată. D-sa zice că nu are dinţi să roază oase, dar d. Marghiloman «a ros multe şi voieşte să mai roază încă». D. Marghiloman protestează cerînd d-lui prezident să-l apere, sau de nu, se apără singur. D. prezident intervine, şi mustră pe d. Mărgăritescu, care primeşte mustrarea şi continuă cu furie concentrată. D-sa retractează toate personalităţile, se încurcă, iese din cestiune, protestează despre imparţialitatea şi «lipsa d-sale de „spirit”…» (voieşte, desigur, să zică «spirit de răzbunare», pentru că atîta imparţialitate de judecată nu poate avea nici chiar d. Mărgăritescu) şi termină zicînd că, dacă în cestiunea celor 3000 de pogoane, d-sa a ros vreun os, acel os n-a fost decît de 200 galbeni, preţul muncii d-sale ca avocat.

D. prezident al consiliului regretă că se pierd ore întregi pentru cestiuni de interese particulare, şi roagă Camera «să nu mai permită d-aci încolo asemenea scandaluri personale”. D. Brătianu explică cum stă afacerea noilor împroprietăriţi de la Lacul Sărat. Se cere împroprietărirea de agricultori, nu de întreprinzători de băi. S-a revenit dar asupra hotărîrii comisiei şi li s-au dat alte locuri nu mai departe decît cu o sută şi ceva de stînjeni. D. prezident zice că această dispoziţie s-a luat de d. fost-administrator al domenilor, A. Lupaşcu, «care este, zice d. Brătianu, omul constant devotat ţăranilor, dar care este şi mai devotat ţării, interesului general decît interesului particular». – D. Mărgăritescu, asupra acestor cuvinte, se scoală din bancă, trece pe dinaintea băncii d-lui Brătianu şi zice cu furie concentrată: «Eu voi demisiona din Cameră, fiindcă nu primesc această poziţie ce mi-o creaţi dv.». D. Brătianu declară că înţelege sentimentul d-lui Mărgăritescu, şi termină regretînd încă o dată modul scandalos cu care s-a tratat cestiunea.

Se cere închiderea discuţiei. D. Mărgăritescu roagă Camera să-i mai dea voie a zice încă cîteva cuvinte. I se acordă. D. Mărgăritescu, obidit, crede că ceea ce a făcut i era impus de datoria de mandatar; declară însă, zdrobit, că… deocamdată, nu-şi dă demisia. Despre roaderi de oase nu se mai pomenşte nimic”.

De remarcat:

1) Acuzaţiile reciproce de parale obţinute pe seama statului.

2) Folosirea Parlamentului pentru răfuieli personale.

3) Umorul ieftin al polemicilor.

E vreo deosebire de atmosferă de cea din Parlamentul de azi?

NOTA: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro