Ion Cristoiu: Cotul Donului – locul intrat în visele urîte ale Istoriei noastre naţionale

Lui Arghezi nu-i ieşea nimic în materie de parale. Mă întreb mai departe, citindu-l pe Arghezi imediat postbelic:

De ce e atît de înverşunat în ceea ce vremea respectivă numeşte denunţarea trecutului?

Desigur, poetul din suburbii n-a fost un profitor al regimului trecut, dar nici un persecutat nu putem spune c-a fost: a publicat cît a vrut, iar în anii respectivi n-a scris împotriva dictaturii, ca acum. Îndîrjirea sa în a fi prin nimic deosebit de restul condeierilor, toţi grăbiţi să fie antifascişti de ultimă oră, toţi denunţînd, înfierînd, poate fi explicată prin guturaiul moral care-l atinge pe Arghezi din cînd în cînd. După 23 august 1944, publicistul se confruntă cu o concurenţă sălbatică la statuia de luptător antifascist. Mai mult, el vede că din afacerea cu Baroane nu-i iese nimic în materie de parale. De aici nemulţumirea sa faţă de recuperarea foştilor de către comunişti, în timp ce el, Arghezi, trebuie să se căciulească pentru a scoate Bilete de papagal.

*

Tache Ionescu- un USR- ist al vremii sale. Călătoria cu piciorul prin Sinaia, spre satisfacţia ceasului electronic de la mînă, care mă încurajează cu aplauze şi strigăte electronice, înscrie şi un popas la Mînăstirea Sinaia. Multă lume, azi e sărbătoare. Nu mi-e clar dacă vizitatorii sînt aici din motive religioase sau din motive turistice. La intrare stă un tip cu un carneţel de bilete (cinci lei intrarea), aplicat doar străinilor. Sînt ceva turişti străini, bulgari, greci, din Belarus, din Italia. Cavoul lui Take Ionescu l-am mai văzut, cu mulţi ani în urmă, într-o iarnă, pe timpul cînd făcusem pasiune pentru România Mică. Nu mai ţin minte nici măcar unde se află în complex. Nimeresc cu greu cavoul, anunţat de o tăbliţă în dreapta intrării. Cît timp îl trag în poză, după bunul obicei facebookist, dă buzna înăuntru o familie, în disperată căutare a unui WC. Nu ştiu ce-am gîndit cîndva cînd am văzut întîia oară cavoul. Acum îmi amintesc doar că lui Take Ionescu i se spunea Tăkiţă Gură de Aur, pentru talentul oratoricesc, că I.L. Caragiale s-a înscris în partidul condus de el, afirmîndu-se ca un propagandist penibil şi fără efect (Take Ionescu nu l-a făcut deputat), că Partidul Conservator Democrat a fost un fel de APR al Partidului Naţional Liberal, că Adina Olmazu, mai tînără cu 33 de ani decît Take Ionescu, i-a succedat lui Bessie, englezoaica moartă într-un accident de călărie şi a fost într-un fel responsabilă de moarte soţului, care a vrut să-i arate că e încă tînăr, dar mai ales că în contextul perioadei de după Primul Război Mondial Take Ionescu a fost un internaţionalist convins, un fel de USR-ist al vremii sale.

*

Cum adică, un om să dispară ca o gîză? Noaptea tîrziu, citesc în volumul Veteranii, De la Nistru la Marea de Azov, mărturiile despre primele lupte de după Trecerea Nistrului. Mă fac să tresar spusele lui Mircea Ovidiu, la vremea respectivă sergent în Regimentul 1 Grăniceri, Divizia 1 Grăniceri:

„În această luptă a dispărut şi sublocotenentul Mircea Ionescu, care n-a mai putut fi găsit niciodată. Era rănit de un glonţ şi trebuia să plece în ţară pentru spitalizare. Îl aştepta familia la Bucureşti.”

Despre dispăruţi am mai citit. Spargerea Frontului la Cotul Donului, loc intrat în visele urîte ale Istoriei noastre naţionale, a însemnat printre altele şi o cifră însemnată de dispăruţi. Acum, însă cînd dau cu ochii de un om, de o persoană, despre care memorialistul spune c-a dispărut dincolo de Nistru, realizez bizareria de literatură latino-americană. Cum adică, a dispărut? Spaţiul în care s-au desfăşurat luptele era unul european. Dacă a murit, cum de nu i-au găsit cadavrul ai noştri? Întrebare justificată: ai noştri înaintau, nu se retrăgeau, ar fi descoperi orice cadavru ar fi fost în calea lor. Apoi, dacă a căzut prizonier, cum de nu s-a mai ştiut nimic de el? Dar familia, familia care-l aştepta la Bucureşti? Ce a făcut familia ca să-l găsească, să afle ştiri despre el? Cum adică să dispară un om într-un teritoriu locuit ca o gîză în imensitatea văzduhului?!

Toate mărturiile spun fără echivoc că după Trecerea Nistrului, luptele au fost infinit mai grele decît după Trecerea Prutului. Nu scot din discuţie posibilitatea ca ajungerea pe pămînt străin să sporească impresia de lupte grele, deşi ele n-au fost mai dihai decît în Basarabia. Cu toate acestea, sînt convins că ruşii n-au făcut din apărarea teritoriului basarabean şi bucovinean o chestiune de viaţă şi de moarte. Am mai scris că luarea celor două provincii poate fi tratată şi ca o mişcare strategică a lui Stalin de a mai depărta cu un teritoriu Moscova de graniţe, astfel încît, la momentul atacului, inamicul să aibă de străbătut distanţe suplimentare. În Basarabia şi Bucovina putem vorbi de o retragere cu lupte. Cînd inamicul a ajuns pe pămînt rusesc, pentru Armata Roşie lucrurile se schimbă radical. Se schimbă şi pentru români, roşi de gîndul că au intrat pe un teritoriu care nu e al lor. Chiar şi în amintiri, veteranii din prezent, luptătorii din trecut, sînt rezervaţi în materie de cuvinte mari, şi mult mai preocupaţi decît în Basarabia şi Bucovina de a evidenţia rezistenţa neaşteptată a ruşilor.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro