Ion Cristoiu: Credinţa stalinistă în Cuvîntul care schimbă viaţa

Cu prima carte din romanul Pe Donul liniştit, am lăsat în urmă paginile despre personajul proletcultist Stockman şi m-am înfundat în descrierea tulburătoare a intrării Rusiei în Primul Război Mondial. Cînd mi-era lumea mai dragă, dau nas în nas cu un alt moment proletcultist.

Rănit la ochi, Grigori e trimis de pe front la o clinică de specialitate de la Moscova. Oricît m-am străduit, n-am găsit raţiunea paginilor despre clinică. Atmosfera de aici pare ruptă din cea a unei Clinici de lux din Elveţia neutră. Aici, la clinică, Grigori îl întîlneşte pe ucraineanul Garanja, din Gubernia Cernigov, servant pe mitralieră, cu un ochi lovit grav de o schiţă la Werberg, pe frontul german.

Garanja nu e un om de partid, ca Stockman. E un nemulţumit. Un om revoltat, în genul personajelor din proza lui Mihail Sadoveanu:

„Arţăgos şi batjocoritor, vecinul lui Grigori era nemulţumit de toţi şi de toate. Înjura autorităţile, războiul, soarta, mîncarea, îl înjura pe bucătar, înjura doctorii, înjura pe toţi cei cape se nimereau sub ascuţişul limbii sale.”

Pînă aici nimic deosebit. Nimic deosebit nici în felul în care vorbeşte despre familia imperială. Bizarul apare din clipa cînd Garanja reuşeşte în doar cîteva zile să-i clatine lui Grigori credinţele strămoşeşti de cazac de pe Don:

„În fiecare zi, vîra în mintea lui Grigori adevăruri despre care el nu ştiuse nimic pînă atunci; îi dezvăluia cauzele adevărate ale războiului şi, cu o ironie usturătoare, îşi bătea joc de autocraţie.

Grigori încerca să se împotrivească, dar Garanja îl dobora cu întrebările lui din cale afară de simple, iar Grigori era nevoit să-i dea dreptate.

Faptul cel mai îngrozitor pentru el era că în adîncul sufletului îi dădea dreptate lui Garanja, că nu-i putea ridica nici o împotrivire; nu erau, şi nu le putea afla. Grigori se lămurea, cu spaimă, că ucraineanul isteţ şi răutăcios îi nimiceşte treptat, dar sigur întregul lui fel de a gîndi, credinţa lui în ţar, în patrie şi în datoriile ostăşeşti. O lună după sosirea, lui Garanja, temeliile pe care se rezema conştiinţa lui se prefăcură în pulbere.”

Garanja e ucrainean. Cazacii – ne-a spus-o pînă acum chiar Mihail Solohov – îi dispreţuiesc profund pe hoholi, cum le zic ei, ucrainenilor. Cum să credem că un cazac de tăria sufletească a lui Grigori se face piftie în urma unor dialoguri ce par rupte din Pravda, pagina întîi?:

„– Nu înţeleg nimic! mărturisi Grigori.

– Cine mă împinge în prăpastie, să-l împing şi eu. Armele trebuiesc întoarse fără şovăire. Trebuie împuşcat cel care trimite oameni în iad. Trebuie! Garanja se sculă şi, scrîşnind, întinse braţele: Se va porni un val mare, care va mătura totul.

– Cum adică? După tine… totul trebuie dat cu picioarele în sus?

– Da. Rînduiala asta trebuie doborîtă, aruncată cît colo, ca izmenele murdare. Trebuie să-i jupuim pe boieri, să le astupăm gura; ajunge că au murit atîţia oameni.

– Şi ce te faci cu războiul, cînd o fi altă rînduială? Tot s-or ciondăni la fel; nu vom fi noi, vor fi copiii noştri. Poţi să înlături războaiele? Poţi să le stîrpeşti? De cînd îi lumea au fost războaie.

– Adevărat! Războaie au fost de cînd e lumea; şi nu vor dispărea decît o dată cu puterea căpcăunilor de trîntori. Asta-i! Dacă statele ar fi conduse de muncitori, n-ar mai fi războaie. Aşa trebuie să facem! Şi aşa va fi, crucea şi mormîntul mamei lor de boieri! Va fi! Şi la nemţi, şi la franţuji, muncitorimea şi plugărimea vor lua puterea pretutindeni. Ş-atuncea ce rost o mai avea să ne războim? N-avem nevoie de graniţe! Să piară duşmănia oarbă. Viaţa nouă, fericită, va fi peste tot! Oho!

Garanja oftă, zîmbi visător şi-şi muşcă mustaţa, fulgerînd din singurul lui ochi: Eu, Griţko, aş stoarce, picătură cu picătură, tot sîngele din mine, numai să trăiesc, să apuc această viaţă. Un foc îmi mistuie inima…”

Ca şi în cazul momentului numit Stockman, întîlnesc aici, într-o variantă mult mai jenantă, teza proletcultistă a Cuvîntului care schimbă viaţa.

Marxism-leninismul are drept fundament tema influenţei covîrşitoare a realităţii obiective asupra conştiinţei individuale. Pe învăţătura despre puterea fatală a mediului social-politic asupra conştiinţei individuale s-a exersat în stalinism Criteriul Dosarului de cadre. Dacă părinţii au fost chiaburi sau moşieri sau patroni, dracu te lua. Sistemul era convins că duşman al poporului eşti chiar din naştere.

Prin mediul în care se formează Grigori trebuie să fie dacă nu un duşman al bolşevicilor, atunci măcar un sceptic faţă de vorbele bolşevicilor. Iată-l însă influenţat spectaculos de nişte simple vorbe spuse de un amator şi nu de un influencer. Atît de influenţat încît la un alt spital fiind, cînd vine în vizită un membru al familiei imperiale, e bîntuit de astfel de gînduri:

„«Pentru pofta lor, ne-au scos din casele noastre şi ne-au dus la moarte. Ah, năpîrcile! Blestemaţii! Căpcăunii! Iată păduchii nesăţioşi care ne sug sîngele! Pentru… ăştia copitele cailor au frămîntat ogoare străine şi au omorît atîţia oameni? Nu m-am tîrît eu prin mirişte şi n-am strigat? Dar frica? Ne-au smuls de acasă, ne-au chinuit în cazărmi…» Şi gîndurile se-nvolburau în capul lui înfierbîntat. O mînie clocotitoare îi chinuia obrazul.

«Sînt graşi; chipurile lor lucesc! Duceţi-vă acolo şi voi, blestemaţilor! Pe cai, sub arme; să vă mănînce păduchii, să vă hrănească cu pîine mucegăită, cu carne împuţită, plină de viermi!»

Grigori sfredelea cu privirea pe spilcuiţii ofiţeri din suită şi plimba ochii tulburi pe obrajii buhăiţi ai vlăstarului familiei.”

Şi comite un gest mitocănesc faţă de vizitator. Dacă schema Cuvîntului care schimbă credinţa apare şi la un scriitor de forţa lui Mihail Solohov, înseamnă că în stalinism se paria pe ea în chip crucial.

De ce? mă întreb acum, după ce-am scris Istoria literaturii proletcultiste.

Pentru a justifica existenţa unei întregi nomenclaturi staliniste. Activiştii de partid aveau drept principală activitate datul din gură. Cum şi-ar fi justificat ei privilegiile în afara tezei Cuvîntului care schimbă viaţa?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

Cu prima carte din romanul Pe Donul liniştit, am lăsat în urmă paginile despre personajul proletcultist Stockman şi m-am înfundat în descrierea tulburătoare a intrării Rusiei în Primul Război Mondial. Cînd mi-era lumea mai dragă, dau nas în nas cu un alt moment proletcultist.

Rănit la ochi, Grigori e trimis de pe front la o clinică de specialitate de la Moscova. Oricît m-am străduit, n-am găsit raţiunea paginilor despre clinică. Atmosfera de aici pare ruptă din cea a unei Clinici de lux din Elveţia neutră. Aici, la clinică, Grigori îl întîlneşte pe ucraineanul Garanja, din Gubernia Cernigov, servant pe mitralieră, cu un ochi lovit grav de o schiţă la Werberg, pe frontul german.

Garanja nu e un om de partid, ca Stockman. E un nemulţumit. Un om revoltat, în genul personajelor din proza lui Mihail Sadoveanu:

„Arţăgos şi batjocoritor, vecinul lui Grigori era nemulţumit de toţi şi de toate. Înjura autorităţile, războiul, soarta, mîncarea, îl înjura pe bucătar, înjura doctorii, înjura pe toţi cei cape se nimereau sub ascuţişul limbii sale.”

Pînă aici nimic deosebit. Nimic deosebit nici în felul în care vorbeşte despre familia imperială. Bizarul apare din clipa cînd Garanja reuşeşte în doar cîteva zile să-i clatine lui Grigori credinţele strămoşeşti de cazac de pe Don:

„În fiecare zi, vîra în mintea lui Grigori adevăruri despre care el nu ştiuse nimic pînă atunci; îi dezvăluia cauzele adevărate ale războiului şi, cu o ironie usturătoare, îşi bătea joc de autocraţie.

Grigori încerca să se împotrivească, dar Garanja îl dobora cu întrebările lui din cale afară de simple, iar Grigori era nevoit să-i dea dreptate.

Faptul cel mai îngrozitor pentru el era că în adîncul sufletului îi dădea dreptate lui Garanja, că nu-i putea ridica nici o împotrivire; nu erau, şi nu le putea afla. Grigori se lămurea, cu spaimă, că ucraineanul isteţ şi răutăcios îi nimiceşte treptat, dar sigur întregul lui fel de a gîndi, credinţa lui în ţar, în patrie şi în datoriile ostăşeşti. O lună după sosirea, lui Garanja, temeliile pe care se rezema conştiinţa lui se prefăcură în pulbere.”

Garanja e ucrainean. Cazacii – ne-a spus-o pînă acum chiar Mihail Solohov – îi dispreţuiesc profund pe hoholi, cum le zic ei, ucrainenilor. Cum să credem că un cazac de tăria sufletească a lui Grigori se face piftie în urma unor dialoguri ce par rupte din Pravda, pagina întîi?:

„– Nu înţeleg nimic! mărturisi Grigori.

– Cine mă împinge în prăpastie, să-l împing şi eu. Armele trebuiesc întoarse fără şovăire. Trebuie împuşcat cel care trimite oameni în iad. Trebuie! Garanja se sculă şi, scrîşnind, întinse braţele: Se va porni un val mare, care va mătura totul.

– Cum adică? După tine… totul trebuie dat cu picioarele în sus?

– Da. Rînduiala asta trebuie doborîtă, aruncată cît colo, ca izmenele murdare. Trebuie să-i jupuim pe boieri, să le astupăm gura; ajunge că au murit atîţia oameni.

– Şi ce te faci cu războiul, cînd o fi altă rînduială? Tot s-or ciondăni la fel; nu vom fi noi, vor fi copiii noştri. Poţi să înlături războaiele? Poţi să le stîrpeşti? De cînd îi lumea au fost războaie.

– Adevărat! Războaie au fost de cînd e lumea; şi nu vor dispărea decît o dată cu puterea căpcăunilor de trîntori. Asta-i! Dacă statele ar fi conduse de muncitori, n-ar mai fi războaie. Aşa trebuie să facem! Şi aşa va fi, crucea şi mormîntul mamei lor de boieri! Va fi! Şi la nemţi, şi la franţuji, muncitorimea şi plugărimea vor lua puterea pretutindeni. Ş-atuncea ce rost o mai avea să ne războim? N-avem nevoie de graniţe! Să piară duşmănia oarbă. Viaţa nouă, fericită, va fi peste tot! Oho!

Garanja oftă, zîmbi visător şi-şi muşcă mustaţa, fulgerînd din singurul lui ochi: Eu, Griţko, aş stoarce, picătură cu picătură, tot sîngele din mine, numai să trăiesc, să apuc această viaţă. Un foc îmi mistuie inima…”

Ca şi în cazul momentului numit Stockman, întîlnesc aici, într-o variantă mult mai jenantă, teza proletcultistă a Cuvîntului care schimbă viaţa.

Marxism-leninismul are drept fundament tema influenţei covîrşitoare a realităţii obiective asupra conştiinţei individuale. Pe învăţătura despre puterea fatală a mediului social-politic asupra conştiinţei individuale s-a exersat în stalinism Criteriul Dosarului de cadre. Dacă părinţii au fost chiaburi sau moşieri sau patroni, dracu te lua. Sistemul era convins că duşman al poporului eşti chiar din naştere.

Prin mediul în care se formează Grigori trebuie să fie dacă nu un duşman al bolşevicilor, atunci măcar un sceptic faţă de vorbele bolşevicilor. Iată-l însă influenţat spectaculos de nişte simple vorbe spuse de un amator şi nu de un influencer. Atît de influenţat încît la un alt spital fiind, cînd vine în vizită un membru al familiei imperiale, e bîntuit de astfel de gînduri:

„«Pentru pofta lor, ne-au scos din casele noastre şi ne-au dus la moarte. Ah, năpîrcile! Blestemaţii! Căpcăunii! Iată păduchii nesăţioşi care ne sug sîngele! Pentru… ăştia copitele cailor au frămîntat ogoare străine şi au omorît atîţia oameni? Nu m-am tîrît eu prin mirişte şi n-am strigat? Dar frica? Ne-au smuls de acasă, ne-au chinuit în cazărmi…» Şi gîndurile se-nvolburau în capul lui înfierbîntat. O mînie clocotitoare îi chinuia obrazul.

«Sînt graşi; chipurile lor lucesc! Duceţi-vă acolo şi voi, blestemaţilor! Pe cai, sub arme; să vă mănînce păduchii, să vă hrănească cu pîine mucegăită, cu carne împuţită, plină de viermi!»

Grigori sfredelea cu privirea pe spilcuiţii ofiţeri din suită şi plimba ochii tulburi pe obrajii buhăiţi ai vlăstarului familiei.”

Şi comite un gest mitocănesc faţă de vizitator. Dacă schema Cuvîntului care schimbă credinţa apare şi la un scriitor de forţa lui Mihail Solohov, înseamnă că în stalinism se paria pe ea în chip crucial.

De ce? mă întreb acum, după ce-am scris Istoria literaturii proletcultiste.

Pentru a justifica existenţa unei întregi nomenclaturi staliniste. Activiştii de partid aveau drept principală activitate datul din gură. Cum şi-ar fi justificat ei privilegiile în afara tezei Cuvîntului care schimbă viaţa?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro