Ion Cristoiu: Cu mici excepţii, România n-a cunoscut forţe politice marcate de un Proiect pentru viitorul ţării

La o dezbatere Tv la care particip, un invitat – profesor universitar de Istorie – lansează o idee incitantă:

Istoria ţării cunoaşte două personaje – Al I. Cuza, Carol al II-lea – dominate de ambiţia unor proiecte pe care voiau să le impună ţării.

Esenţa acestor proiecte – zice tovarăşul meu de taifas – o reprezentau o sumă de reforme ale statului.

Proiectele n-au fost duse la capăt sau chiar au eşuat.

Intervenind în replică, după ce remarc originalitatea ideii, îmi permit să adaug pe lista propusă de interlocutor şi pe Ion Antonescu şi pe Nicolae Ceauşescu. După care purced harnic la cîteva consideraţii despre relaţia dintre Omul Proiectului şi Realitatea românească de la vremea respectivă:

1) Toate Proiectele s-a încercat a fi aplicate de sus în jos. Nu neapărat, pentru că ele n-ar fi răspuns unor cerinţe de esenţă ale realităţii, ci pentru că oameni providenţiali n-au beneficiat de o forţă politică autentică, la rîndu-i convinsă că sînt necesare reforme radicale. Cu excepţia Mişcării Legionare şi a Mişcării Comuniste la început, mai precis, pînă a nu se nomenklaturiza, România n-a cunoscut forţe politice marcate de un Proiect pentru viitorul ţării. Ar fi fost normal ca Oamenii prezidenţiali să fie sau impuşi în fruntea ţării de o forţă politică sau ca ei să-şi asume, parveniţi la şefia statului prin alte mijloace, Proiectul unei formaţiuni politice. În absenţa forţei politice fiecare a pus la lucruri structuri speciale (Armata – Ion Antonescu, Securitatea – Nicolae Ceauşescu) sau formaţiuni politice artificiale (FRN – Carol al II-lea).

Una dintre cauzele eşecului tocmai în această realitate se găseşte. Maşinăriile au funcţionat în silă, mereu impulsionate de Conducător, au transpus Proiectul fără să priceapă mare lucru din el sau pur şi simplu l-au boicotat.

2) De regulă, Proiectele depăşeau cu mult realităţile din jurul Oamenilor Providenţiali. Necesare pentru mersul înainte al naţiunii, ele puneau la îndoială interese sociale şi economice precise. Era de aşteptat ca reacţia faţă de ele să fie uriaşă. Specificul românesc a făcut ca reacţia adversară să nu fie făţişă şi, prin asta, mai uşor de evaluat şi de contracarat, ci piezişă, ascunsă, nu de puţine ori pitită sub surîsuri moldo-valahe aprobatoare. Acest fel de rezistenţă s-a constituit într-un pericol de moarte pentru Oamenii Providenţiali. Traşi pe sfoară de entuziasmul mimat al celor puşi la lucru, ei nu şi-au mai luat nici o măsură de siguranţă. De aceea, au şi sfîrşit, toţi, aşa de prost. Alungaţi din ţară (Criză, Carol al II-lea) sau executaţi (Ion Antonescu, Nicolae Ceauşescu).

3) Oamenii providenţiali suferă, printre altele, şi de megalomanie. Convinşi că sînt aleşi ai lui Dumnezeu, că prin gura lor vorbeşte Zeul, ei cred că ajunge să lanseze Proiectul pentru ca toată lumea să cadă pe spate şi să purceadă neîntîrziat la transpunerea lui în practică. Astfel amăgiţi, oamenii providenţiali nu văd în realizarea Proiectului capătul unui Proces îndelung şi complicat, din parcursul căruia nu pot fi excluse compromisurile, alianţele de conjunctură, cedările temporare. Înaintarea în proiect e văzută de ei ca goană pe o autostradă unde, în realitate, înaintarea trebuie să fie ca o tîrîre printr-o junglă.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro