Ion Cristoiu: Cu nostalgie despre o carte editată de mine în 1999: 23 de personalităţi ale vieţii publice din România despre Miracolul chinezesc

Dialogul meu video cu Daniel Tomozei, aflat la Beijing, mi-a amintit că în 1999 am scos la editura Evenimentul românesc, pe care o conduceam, volumul 23 de personalităţi ale vieţii publice din România despre Miracolul chinezesc. Potrivit amănuntului tipografic, cartea a primit bun de tipar pe 5 martie 1999. Asta înseamnă că s-a lucrat la ea la finele lui 1998 şi începutul lui 1999. Nu mai ţin minte pe unde mă aflam cu slujba la vremea respectivă. Cred că la Cotidianul lui Ion Raţiu. Cred asta, deoarece interviurile care alcătuiesc volumul sînt luate de redactori de la Cotidianul. Pe site-ul ambasadei Chinei dau acum peste această însemnare din textul „Centura şi drumul” – calea comună a prosperităţii şi renaşterii, publicat pe 13 mai 2017:

„În 1999, celebrul jurnalist din România – Ion Cristoiu a scris o carte numită «Miracolul Chinezesc», care cuprinde interviurile de la 23 de personalităţi ale vieţii publice. După ce cartea a fost publicată, mulţi români şi-au întrebat prietenii chinezi: Care este secretul miracolului chinezesc? Pot oare şi alte ţări beneficia?”

„Celebrul jurnalist” e o apreciere menită a valoriza semnătura subsemnatului. Numai că volumul nu era scris de mine.

El purta titlul 23 de personalităţi ale vieţii publice din România despre Miracolul chinezesc.

Sub comanda mea, jurnaliştii de la Cotidianul, aici colaboratori ai Editurii Evenimentul românesc, luaseră interviuri personalităţilor publice de la noi care vizitaseră China. Lista şi titlurile ar putea surprinde azi, cînd China e pusă la index şi pînă şi trecerea pe celălalt trotuar prin faţa Ambasadei Chinei la Bucureşti îţi poate atrage supravegherea electronică:

„Cuvînt înainte de lon Cristoiu

Horia Alexandrescu: «China a fost pentru mine un vis»

Victor Babiuc: «China este si va fi o putere mondială»

Radu Berceanu: «,Pentru noi, China este un partener corect şi serios»

 Mircea Coşea: «China are un program de dezvoltare economică pe o sută de ani»

Ion Cristoiu: «Niciodată nu ştii ce se ascunde dincolo de protocolul chinezesc»

 Oliviu Gherman: «China nu poate fi comparată cu nici una din ţärile europene»

Ion Iliescu: «La chinezi, reforma nu va fi spectacol, ci evoluţie».

Victor Ionescu: «Am o atracţie deosebită faţă de civilizaţia chineză»

 Viorel Lis: «La Shanghai, aveam impresia că sînt la New York»

Vasile Manea-Drăgulin: «Tot ce fac, chinezii fac la cel mai înalt nivel de calitate»

Virgil Măgureanu: «20 de ani de dezvoltare accelerată»

Angelo Miculescu: «China nu e o ţară, ci un continent»

Alexandru Mironov: «Am descoperit o lume fantastică»

Bogdan Niculescu-Duvăz: «China, un potenţial uman extraordinar»

Dan V. Poenaru: «În China, se trece de la sec. XIX direct la sec. XX»

Ghiorghi Prisăcaru: «O realitate chinezească: economia socialistă de piaţă»

 Petre Roman: «În China, investitorii străini dau buluc»

 Alexandru Sassu: «Politicienii chinezi îşi programează totul pe termen lung»

 Adrian Severin: «În China, te afli la izvoarele culturii»

Răzvan Temeşan: «Pentru chinezi, afacerile nu sînt o blasfemie ca în România»

Gheorghe Tinca: «O ţară bîntuită de aureola înţelepciunii»

Dan Constantin Vasiliu: «Poporul chinez îşi evaluează la justa ei valoare munca»

Vasile Văcaru: «Dacă aş fi chinez, as fi membru al partidului lor»”

Nume faimoase ale României postdecembriste, dar mai ales titluri care spun totul despre entuziasmul stîrnit de China în România de la vremea respectivă. Aprecierile intervievaţilor sînt sincere. Mulţi dintre ei le-ar publica şi azi. Dacă ar avea unde. Între poziţia oficială faţă de China din 1999 şi poziţia oficială faţă de China din 2021 e o prăpastie. Deşi azi s-ar putea vorbi despre China cu şi mai mare entuziasm şi mai ales cu şi mai mare uimire, e greu de presupus că vreo personalitate din România de azi ar cuteza să răspundă pozitiv unei iniţiative asemănătoare celei avute de mine în 1999.

Cum se explică posibilitatea unei cărţi precum Miracolul chinezesc în România lui 1999 ?

 Răspunsul îl dă un fragment din Prefaţa semnată de mine:

„Dacă ar fi să căutăm cauzele dezastrului din România de azi, am descoperi la loc de frunte lipsa de pragmatism. De la domeniul economic pînă la cel internaţional, atitudinea politicienilor noştri după decembrie 1989 a fost marcată de sacrificarea realismului de dragul ideologicului. Din acest punct de vedere, un efect catastrofal asupra deciziilor l-a avut anticomunismul teatral. Mult timp după decembrie 1989, prestaţia politicienilor, a jurnaliştilor, a managerilor n-a fost judecată după gradul de competenţă, ci după poziţiile lor ostentative faţă de comunism. Această sacrificare a realismului necesar, indispensabil oricărei politici la nivel înalt, s-a evidenţiat cu putere în atitudinea faţă de Republica Populară Chineză. Regimul anterior lui decembrie 1989 stabilise solide legături economice, eficiente pentru ambele părţi, cu Beijing-ul. Pentru că Republica Populară Chineza avea un alt sistem politic decât cel instaurat in decembrie 1989, politicienii români s-au străduit din răsputeri să-şi expună distanţarea faţă de Beijing. Ei au considerat că o asemenea atitudine îi face sa treacă automat, în ochii românilor, drept oameni fără nici o legătura cu trecutul comunist. S-a ajuns pînă acolo cu paranoia asta anticomunistă încît primele vizite ale unor politicieni români în China să fie rapid taxate drept expresii ale nostalgiei după regimul ceauşist. O asemenea atitudine a fost promovată nu numai la nivelul clasei politice, dar şi la cel al conducerii noii Românii. In plan economic, efectele au fost catastrofale. Şefi de state occidentale se întreceau să viziteze Beijing-ul. Marile trusturi transnaţionale nu ezitau să investească în China. Punind intre paranteze diferenţele ideologice politicienii din Vest, în frunte cu cei din SUA, au încurajat investiţiile în China. Numeroşi jurnalişti străini, stîrniti de ceea ce s-a numit miracolul chinezesc, au întreprins lungi călătorii de documentare în China, de unde s-au întors cu o înţelegere profundă a ceea ce se întâmpla sub conducerea lui Deng Xiaoping în marele imperiu, după 1978. E suficient în acest sens să amintim faimosul volum, publicat de Alain Peyrefitte, în 1996, la Editura Fayard, sub titlul sugestiv Le Chine s'est évéillée. Titlul n-a fost ales întîmplător. El s-a dorit o replică la titlul unui alt volum al marelui politolog francez, Quand la Chine s'éveillera..., tipărit tot la Paris, în 1973.

Treptat-treptat, anticomunismul primitiv şi-a pierdut poziţiile de forţă în România postdecembristă. Atit în plan intern, cît şi în plan internaţional a început să-şi spună cuvîntul pragmatismul. Pe acest fond, politicienii noştri au descoperit, nu fără uimire, că România pierduse, între timp, un partener economic de prim rang: China. Văzînd nonşalanţa cu care sefi de state occidentale mergeau la Beijing pentru a se întoarce de acolo cu uriaşe contracte pentru firmele de prestigiu din ţările lor, politicienii nostri au căutat prilejul de a merge în China. Trecuseră vremurile când o vizită la Beijing îţi aducea automat suspiciunea de a fi un nostalgic al comunismului. Drept urmare, au mers în China, în vizite oficiale, numeroşi politicieni, unii dintre ei plimbîndu-se mai departe în poziţia de anticomunişti. La întoarcerea in tară, respectivii au făcut declaraţii despre rezultatele vizitei. Numai că ele au fost de circumstanţă, incluse în hotarele reacţiilor oficiale. Ce-au gîndit şi simţit politicienii şi jurnaliştii de vază pe parcursul călătoriilor în China a rămas o necunoscută. Dezlegarea acesteia şi-a propus volumul de faţă, scos de editura Evenimentul Românesc.”

Aşadar, în 1997-1999, politicienii noştri îşi pot permite să meargă în China şi să se întoarcă de acolo entuziasmaţi. Trecuse blestemata teroare a anticomunismului agresiv, primitiv şi păgubos. Atmosfera asta a depins şi de pragmatismul lui Emil Constantinescu, mai întîi şi de cel al lui Adrian Năstase mai apoi. Cîtă vreme Marele Licurici n-a băgat de seamă ridicarea Chinei, acea trezire care avea să cutremure Pămîntul, se mai putea scrie şi vorbi în public la noi cît de cît entuziast. Ba chiar, Klaus Iohannis a fost tradus în China în 2016, după ce, cu prilejul unei vizite a lui Klaus Iohannis la New York presa noastră a difuzat o fotografie de la întîlnirea acestuia cu preşedintele chinez. Acelaşi Klaus Iohannis, în clipa în care America a declarat China duşmanul de serviciu, n-a ezitat să impună în România o atmosferă de ostilitate faţă de China.

Cine ar cuteza azi să viziteze China fără a se gîndi că la întoarcere va fi lapidat de presa închinată partenerului strategic?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro