Ion Cristoiu: Cu prilejul Centenarului s-a ivit inflaţia de „O sută”

Eroismul retragerii. Din nou îmi dau seama de cît de obositoare sînt scrierile istoricilor noştri militari despre Campania din Est. M-am pierdut cu totul printre numerele diviziilor şi numărul de puşti, tunuri şi numele de aliniamente, din care nu te descurci decît cu harta în mînă. Cartea lui Constantin Kiriţescu face fericită excepţie. Numai că autorul, marele autor al cărţii despre Primul Război Mondial, nu mai e în cazul celui de-al Doilea de amănunţimea din cazul Primului. Oricum, descrierea românilor ajunşi prin Kuban şi Caucaz, mai departe decît cei de la Stalingrad, dă seamă de absurditatea unui Război pe care nici nemţii nu-l mai puteau susţine. Dintre toate cărţile despre Kuban, mă opresc la cea mai completă:

Antonescu-Hitler, Caucazul şi Crimeea. Sînge românesc şi german pe Frontul de Est.

A fost semnată de patru cercetători, lăsînd impresia unui colectiv format în chestiunea unei teme – Jipa Rotaru, Teofil Oroian, Zodian Vladimir, Leonida Moise, la editura Paideea, în 1998. Lectura îmi reaminteşte o impresie mai veche, făurită pe vremea cînd am cercetat Nalcikul, Ţinutul Krasnodar şi Kubanul, şi anume că excepţionalul românesc s-a manifestat nu la ducere, ci la întoarcere. Potrivit cărţii, asupra românilor şi nemţilor în retragere pas cu pas după ofensiva sovietică declanşată pe 25 februarie 1943, odată lichidată afacerea Stalingrad, s-au năpustit şase asalturi sovietice. De la 25 februarie pînă la 25 septembrie 1943, românii s-au retras metru cu metru, reuşind să treacă fără mari probleme în Crimeea. E vremea eroismului de excepţie, gen Palaghiţă, a eroismului mai puţin cultivat de propaganda antonesciană, pentru că, totuşi, e mult mai bine să vorbeşti despre ofensivă, decît despre retragere, cel puţin oamenilor din ţară.

De cîte ori am citit despre această retragere dîrză, despre Linia Albastră, m-am întrebat de ce nu s-a petrecut acelaşi lucru şi după Nistru, spre Bucureşti. De ce tocmai cînd se cerea apărarea fiecărei bucăţi de pămînt, pentru că era din pămîntul ţării, ai noştri au fost infinit mai slabi decît cînd apărau doar un aliniament? Ajuns la BAR, şi cum colecţia de Sentinela o am păstrată pe pervazul ferestrei, iau la mînă colecţia pe 1942 şi 1943. De data asta sînt atent la ofensiva spre Caucaz. Descopăr, scanez şi trimit dactilografei un reportaj despre sfinţirea unei Troiţe la Anapa, material necesar articolului despre cimitirul militar din Apşeronsk. Evident, scanez şi păstrez în galeria foto coperta Sentinelei despre Eroul colonel Ion Palaghiţă, căzut în timpul retragerii din Kuban, dar adus în ţară pentru a fi înmormîntat la Iaşi. Mai găsesc reportajul vizitei pe front a Mareşalului, chiar în zona Kuban, la Marea Neagră, şi consemnarea vizitei lui Pantazi în Kuban. Ar trebui să recitesc cartea de memorii a generalului, pentru a vedea amănunte despre vizită. Reportajul despre Mareşal cred că l-am dat deja la bătut, s-ar putea să-l am chiar în folder. Cînd am făcut asta nu eram preocupat de Kuban şi nu mai ţin minte dacă Mareşalul a fost în Crimeea sau în Kuban. Va trebui să văd. Oricum bag seamă că despre prezenţa noastră în Kuban, mai ales despre cea dinspre Marea Neagră, e suficient material. Mai e nevoie de atenţia necesară.

*

Rutina. Viorica Moisiuc îmi aduce la masa de la BAR cartea Generaţia Marii Uniri a Românilor. – 1918 – Repere istorice, scoasă de editura Fundaţiei România de mîine. Din cîte-mi spune cuprinsul şi mă lămureşte suplimentar Viorica Moisiuc, sînt articole despre cei implicaţi în Fărurirea Marii Uniri, scrise de doctoranzi de-ai coordonatoarei. Acest prim volum – Viorica Moisiuc susţine că va fi şi un al doilea – are şi cinci hărţi lămuritoare. Cu autoarea discut pe scurt despre micimea acţiunilor dedicate Centenarului. N-a fost nevoie de prea mult timp şi de prea mare efort pentru a pica în rutina tipică sărbătoririlor de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu. Atunci, constrîngerea de a contribui cu ceva la Marea Sărbătoare provoca în chip fatal acţiunea de dragul acţiunii. Centenarul e victima aceluiaşi fenomen de rutină, avînd drept consecinţă fatală suprasaturaţia şi în cele din urmă plictisirea de subiect. Cel mai bine se vede rutina Sărbătorii în folosirea excesivă pînă la demenţa vecină caragialismului a sintagmei O sută. Pentru că se împlinesc o sută de ani, se produc zilnic iniţiative avînd în titlu sintagma O sută. O sută de cărţi, o sută de baloane colorate, o sută de arbuşti, o sută de pahare, ba chiar – de ce nu? – şi o sută de prezervative, dăruite de vreo drogherie, mai mult ca sigur, drept cadou pentru cine cumpără o sută de purgative.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro