Ion Cristoiu: Cum a ratat, din cauza rusofobiei, un mare subiect presa noastră interbelică

Reluarea Relaţiilor diplomatice dintre România şi URSS, la 9 iunie 1934 (după 17 ani de întrerupere) a fost urmată de gesturi de bunăvoinţă din partea Moscovei, menite a dovedi românilor că URSS nu e Bau-Baul înfăţişat de presă şi de clasa politică.

Printre aceste gesturi se numără şi restituirea Osemintelor lui Dimitre Cantemir şi 1443 de lăzi (135 tone) din Tezaurul de la Moscova (arhive ale statului şi ale ministerelor, documente şi manuscrise ale Academiei. Osemintele şi lăzile au fost aduse la Constanţa în 15 iunie 1935 de vasul Principesa Maria care a mers la Odessa, înregistrînd astfel o premieră:

Primul vas românesc intrat într-un port rusesc după 17 ani.

Lectura articolelor dedicate aducerii Osemintelor lui Dimitrie Cantemir de la Moscova m-a făcut să mă întreb cum de n-au sesizat marii ziarişti ai presei de senzaţie un Breaking News provocat de venirea vasului „Principesa Maria” de la Odessa pentru a aduce osemintele lui Dimitrie Cantemir şi lăzile cu o tranşă din Tezaur. Adevărul din 17 iunie 1935 publică sub titlul Repatrierea unui român următoarea ştire:

„Vasul «Principesa Maria» a adus la bord şi pe un cetăţean român, aflător în Rusia sovietică încă din timpul războiului. Se numeşte Toma Cazacu, e invalid şi e originar din Turnu-Măgurele.

Toma Cazacu e secund şi îmbrăcat cu o bluză albă rusească, sub un surtuc vechi negru. Am stat de vorbă cu el. Ne-a spus că i s-a făcut dor de ţară şi de mult a vrut să se întoarcă acasă. Dar de abia acum a izbutit să capete învoirea de a se repatria.”

Sub fotografia eroului, cu legenda „Toma Cazacu, invalid din T. Măgurele, repatriat din Rusia”, surprinzînd un tip care aminteşte de un personaj din Siliştea Gumeşti, ziarul adaugă următoarele amănunte:

„Toma Cazacu a adus cu el din Rusia un samovar, un radio, o pendulă înaltă de 2 metri, un pat de fier nichelat şi o valiză.

După terminarea formalităţilor poliţieneşti, el va fi lăsat să plece la Turnu-Măgurele.”

Şi cam atît. Cum adică? îmi spun, o ştire de o asemenea importanţă trebuia urmată de un amplu interviu cu nou venitul. Invalidul a ajuns în Rusia în 1917. Cum de nu s-a gîndit pînă acum să ceară să se întoarcă? Sau poate a cerut, dar ruşii nu i-au dat voie să plece? Şi cum de a ajuns pe vapor? L-au plasat ruşii de la Odessa ca un fel de discount la oseminte? Sau s-a lipit pur şi simplu de o ocazie?

Adevărul nu mai scrie nici un alt rînd despre Toma Cazacu.

Dimineaţa (publicaţie din Trustul Adevărul) din 17 iunie 1935 publică o ştire scurtă, intitulată Repatrierea unui român din Rusia. Încadrînd fotografia dată de toată presa, nota, pentru că doar o notă e, scrie:

„Vasul «Principesa Maria» a adus la bord şi pe un cetăţean român, aflător în Rusia sovietică încă din timpul războiului. Se numeşte Toma Cazacu, e invalid şi e originar din Turnu-Măgurele.

Toma Cazacu a adus cu el din Rusia un samovar, un radio, o pendulă înaltă de 2 metri, un pat de fier nichelat şi o valiză.”

Curentul nu suflă un cuvînt despre asta.

Cum era de aşteptat cele mai multe informaţiuni le aflăm din Universul, imbatabil cînd vine vorba de ştiri. Numărul din 16 iunie 1935 publică sub titlul Osemintele lui Dimitrie Cantemir şi arhiva Statului din Moscova au fost aduse la Constanţa, un reportaj trimis de la Constanţa în 14 iunie 1935, care ne oferă amănunte despre Toma Cazacu:

„SOSIREA UNUI REPATRIAT ROMAN

Tot cu vaporul «Principesa Maria», a intrat în ţară un român anume Toma Cazacu, de fel din T. Măgurele, fost soldat în reg. 6 vânători.

Acesta este primul repatriat român, care se reîntoarce din Rusia pe un vas românesc, — după o lipsă de aproape 20 ani.

Cazacu, fiind soldat în reg. 6 vânători, a căzut rănit, în luptele dela Mărăşeşti.

A fost evacuat într -un spital din Basarabia, iar de aci, a fost trimis la Odessa, unde l-a prins revoluţia, înainte de a se fi vindecat complet.

După ce s- au liniştit spiritele, a început să lucreze tâmplărie, pe care o cunoştea înainte de a fi încorporat.

Ne mai putând suporta depărtarea de patrie, Cazacu s-a folosit de prima ocazie prielnică, spre a reveni în ţară.

Pe soţia lui speră să o aducă în ţară cel mult în două luni.

De la vapor, Cazacu a fost condus la poliţia portului, iar de aci, va fi trimis la chestură, pentru îndeplinirea primelor formalităţi pentru stabilirea definitivă în ţară.”

Subiectul moare imediat în marea presă interbelică. Eu, dacă aş fi fost în locul lui Pamfil Şeicaru sau Stelian Popescu, mogulii presei noastre de la vremea respectivă, aş fi dat un spaţiu amplu cazului. Cum a trăit în Rusia sovietică? Cum a ajuns pe vas? Cum a trăit Revoluţia şi Războiul civil? De ce n-a încercat să vină mai devreme? Ce subiect, Dumnezeule, nu numai de presă, dar şi de literatură.

 Cum de le-a scăpat subiectul unor gazetari de talentul lui Pamfil Şeicaru?

Nu le-a scăpat.

L-au ocolit pur şi simplu.

La vremea respectivă presa română era rusofobă la modul absolut.

Dacă ar fi acordat atenţie subiectului, ar fi trebuit să vorbească despre Rusia sovietică, să aducă în faţa cititorilor o realitate, alta poate decît cea din fake newsurile reproduse după agenţiile poloneze şi lituaniene, ca şi acum anti ruseşti de dimineaţă pînă seara.

Semnificativ rămîne că ziarul condus de Pamfil Şeicaru, „Curentul”, nu suflă un cuvînt despre acest venit.

Explicabil.

Sub conducerea lui Pamfil Şeicaru (un rusofob pînă la moarte) Curentul e nava amiral a campaniilor antiruseşti din presa noastră de dinainte de 23 august 1944.

Nu e de mirare că dintre toţi cei puşi sub acuzare la Procesul Criminalilor de gîndire din 22 mai – 4 iunie 1945, Pamfil Şeicaru a fost singurul condamnat la moarte.

L-a graţiat Nicolae Ceauşescu prin Decretul nr. 977 din 12 decembrie 1966.

Graţierea i-a înlesnit vizita făcută în România – inclusiv pe litoral- în cel mai mare secret (Operaţiune fără cusur a DIE) între 20 – 28 august 1977.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro