Ion Cristoiu: Cum au învăţat ruşii de la nemţi în cel de-al doilea Război Mondial

Ca şi alţi istorici, Michael K. Jones pune un accent aparte, în volumul de răsunet How the Red Army survived the German onslaught, Editura Casemate, 2007, tradusă la noi sub titlul Stalingrad. Cum a triumfat Armata Roşie, de editura Corint, în 2013, pe amatorismul dintîi al ruşilor în Războiul cu nemţii.

Folosind documente abia acum disponibile opiniei publice, autorul trece în revistă marile găuri ale Armatei Roşţii în debutul Invaziei: lipsa de profesionalism, criza de echipament, pregătirea dezastruoasă.

Citată de autor, Tamara Kolmîkova, ofiţer de Comunicaţii al Armatei a 64-a (cea care a rezistat la Stalingrad), recunoaşte fără complexe:

„«Trupele germane acţionau cu o eficienţă incredibilă. Rămîneam uimiţi cînd vedeam cum îşi desfăşurau forţele. Trebuie să recunosc că ne-au arătat cum să luptăm. Am învăţat multe de la ei: coordonarea diferitelor unităţi, sistemul de comunicaţii, tactica de recunoaştere şi cartografiere. Am început să folosim tot ceea ce luam de la ei, trofeele pe care reuşeam să le capturăm, chiar şi hoţiile lor!»“

De la finele celui de-al Doilea Război Mondial oamenii inteligenţi îşi bat capul pentru a explica această criză de profesionalism a Armatei Roşii la începutul Operaţiunii cu nume de cod Barbarossa.

Un alt mare istoric, Antony Beevor sugerează, cînd nu demonstrează de-a dreptul, în Stalingrad, editura Penguin, 2007, că una dintre cauze ţine de raportul dintre politică şi profesionalism în Rusia lui Stalin. În toate domeniile vieţii din URSS – şi în Armată, evident – porunceau, ca unelte de valorizare, criteriile extraprofesionale:

Dosarul de cadre, datul din gură, slugărnicia, activismul politruc.

Nu întotdeauna – dacă nu chiar niciodată – profesioniştii unui domeniu pot fi şi activişti de partid temeinici.

 Între politică şi profesie se degajă peste tot o diferenţă.

Mai mult ca sigur în Armata Roşie promovarea se făcea după alte criterii decît cele ale pregătirii profesionale. Dubla comandă – prin impunerea Comisarului politic – paraliza acţiunea promptă, unitară.

Cîtă vreme Armata Roşie a beneficiat de Pace, toate aceste slăbiciuni au putut fi eludate.

Manevrele, exerciţiile n-aveau puterea -deţinută de Războiul real - de a deosebi între ofiţerii buni şi ofiţerii buni doar de gură.

Războiul a adus Armata Roşie în confruntarea reală, cea în care e nevoie de profesionalism.

În scurt timp, au ieşit la iveală atît mecanismele politruce de comandă, cît şi criteriile absurde de valorizare.

Bătălia de la Stalingrad a adus ruşilor victoria atît prin disperarea eroică trăită (Nici un pas înapoi!), cît şi prin afirmarea comandanţilor profesionişti de tip Vasili Ciuikov, pentru care, deşi n-o spunea deschis – politica reprezenta o chestiune secundară.

Din nenorocire pentru Rusia, după victoria asupra Germaniei, sistemul comunist şi-a revenit în forţă.

Criteriile de apreciere şi de promovare ale persoanelor s-au întors la dosarul de cadre, datul din gură, obedienţa slugarnică.

Războiul Rece, deşi poreclit Război, n-a constituit o confruntare reală între URSS şi Occident, astfel încît viaţa să impună adevăratele criterii de valorizare: inteligenţa, creativitatea, hărnicia, spiritul de iniţiativă.

URSS s-a complăcut în defavorizarea profesioniştilor de dragul politrucilor.

Şi pînă la urmă n-a avut încotro:

A trebuit să se prăbuşească!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro