Ion Cristoiu: Cum folosesc politicienii tembelismul popular

1. 1940. Grigore Gafencu pleacă la Moscova ca ambasador al României în Uniunea Sovietică. Notele sale de călătorie, incluse atît în Misiuni la Moscova, dar şi în Jurnal mărturisesc un mare gazetar, unul dintre cei mai mari din istoria modernă a României.

Citindu-i Jurnalul (sînt interesat mai departe de Fondul Naţional Antonescu) sesizez rapid emoţiile de neînchipuit încercate de un politician român la întîlnirea cu o lume spectaculos diferită de cea din ţară. Emoţiile lui Grigore Gafencu sînt înzecite de gîndul că a ajuns în Imperiul care ne-a răpit Basarabia şi Bucovina, pe cale să ne înhaţe cu totul.

Am scris cîndva despre o observaţie de esenţă a călătorului Grigore Gafencu asupra vieţii din Imperiul bolşevic. Occidental pînă-n măduva oaselor, diplomatul român observă imediat prăpastia dintre nivelul de viaţă al omului simplu şi nivelul de forţă şi măreţie al statului.

Despre nivelul de viaţă el notează că defineşte o mulţime uniformizată, mulţumită că i se asigură nevoile fundamentale, de a mînca, de a nu umbla gol puşcă şi de a se reproduce.

Despre nivelul de forţă al statului, el trece în revistă parăzile militare, construcţiile gigantice, mitingurile uriaşe.

Citindu-i Jurnalul, mă grăbesc să transcriu una dintre cele mai acute observaţii în legătură cu energia expansionistă a Imperiului bolşevic:

Stalin foloseşte înţelegerea cu Hitler împotriva Marilor Puteri Occidentale pentru a înşfăca noi şi noi teritorii.

Ceea ce nu observă Grigore Gafencu în 1940, dar observ eu, în 2021:

De aceeaşi şmecherie a dat dovadă Stalin după cel de-al doilea război mondial, cînd a profitat de înţelegerea cu Marile Puteri Occidentale pentru a duce o politică expansionistă în Centrul şi Estul Europei.

2. În căutare aprigă de cărţi despre Introducerea Cotelor în România populară, găsesc în Dulapul rezervat Comunismului românesc volumul lui Robert Levy despre Ana Pauker.

Reuşesc să dau gata un capitol, cel despre şefia Anei Pauker la secţia Agrară a C.C. al PMR.

O asemenea numire mă face să pufnesc în rîs. Trăitoare în URSS, fiica Rabinului din Buhuşi, ruptă de viaţa reală ca ilegalistă mai întîi şi ca nomenklaturistă mai apoi, Ana Pauker n-avea cu agricultura o mai mare legătură decît cea a lui Simion Stîlpnicul cu un bordel din port. Completa-i ignoranţă într-ale ţăranului român avea să-şi găsească expresia în discursul prin care Ana Pauker dezvăluie că din cauza preţului mare al păcurei, sătenii îşi ung osiile carelor cu unt. Gheorghiu-Dej, ciocănar de-al nostru, a făcut mare haz de această ipoteză. Bunul lui simţ muncitoresc îi spunea că un ţăran n-ar face aşa ceva nici sub ameninţarea pistolului-mitralieră.

3. O atmosferă de bucurie populară. Aşa definesc ziarele comuniste atmosfera din zilele primei Stabilizări (15-21 august 1947). Fără să vrea Scînteia depune mărturie asupra unui adevăr valabil şi azi, cînd partidele nu-şi mai spun comuniste, ci democratice:

Folosirea tembelismului popular pentru a-şi impune atotputernicia.

În zilele Stabilizării, gospodinele răstoarnă canistre cu lapte ale speculanţilor, îi iau de gît pe cei care înşeală la cîntar, pîrăsc organelor de control negustorii care ţin marfa sub tejghea.

Speculanţii sînt depistaţi, înhăţaţi şi plimbaţi prin Capitală cu cîntarul de gît.

Sînt comuniştii cei care fac asta?

Nu.

Sînt oamenii simpli!

4. Cînd merge la Moscova pentru ca Stalin să tranşeze în disputa cu Ana Pauker, Dej foloseşte, din instinct, un truc de invidiat. Povesteşte el prin anii ʼ60:

„Cînd am mers la Moscova, acolo n-am spus că am rămas singur, am spus că,uite, sînt două păreri, nici măcar n-am vrut să arăt cine are părerea cutare sau cutare, dar ei au înţeles“.

Forţa vicleşugului constă în geniala intuire a interlocutorului: Stalin.

Gheorghiu-Dej nu ştie de ce sprijin se bucură la Kremlin Tovarăşa Ana.

Nu era exclus ca Stalin să fie de partea ei în confruntarea cu Dej.

Dacă ar fi zis că e în conflict cu ea, risca reacţia dură a unui Stalin sprijinitor.

Tătucului îi plăcea să i se ceară sfatul.

În locul pîrei – Tovarăşa Ana zice aşa, eu cred însă că e altfel – care n-ar fi plăcute Stăpînului, Dej apelează la:

Am venit să-mi daţi un sfat!

Dacă Stalin nu era de acord cu poziţia sa, în nici un moment despre Dej nu se putea spune că a pierdut bătălia.

Venise doar ca să ceară un sfat!

5. Citesc în Istoria ilustrată a omenirii despre impactul căilor ferate asupra omenirii.

El aminteşte într-un fel de impactul drumurilor romane, aşternute de inginerii care însoţesc Legiunile, asupra teritoriilor cucerite. Triburile risipite în spaţii sălbatice, războindu-se între ele cînd nu se ignoră reciproc, se unesc într-un fel prin drumurile care le leagă.

Căile ferate contribuie în plan social-economic, la:

1) Dezvoltarea unor zone condamnate la mizerie, sărăcie şi uitare.

2) Făurirea conştiinţei comunitare prin schimburile de persoane datorate legăturilor între diferite teritorii.

3) Sporirea industrializării.

Întîmplător, absolut întîmplător, mă abordează la BAR un tînăr care-mi destăinuie că-i autorul unui material din Historia despre Gara Ploieşti Vest. Îmi amintesc c-am citit cu interes textul. Ţinînd de Istoria mică, mult mai interesantă decît Istoria Mare, articolul dezvăluia coşmarul întruchipat pentru autorităţile locale de popasul obligatoriu al trenurilor oficiale. Primarul se vedea obligat, ori de cîte ori ajungea în gară Trenul Regal, să strîngă lume pentru a-şi manifesta simpatia faţă de Înalta Faţă.

Din taifasul de pe hol aflu că tînărul e doctor în Căile Ferate, că lucrează la o monografie a Oraşului Ploieşti şi că ar mai putea scrie articole precum cel deja predat.

Cînd îi spun că am avea nevoie de o Istorie a Căilor ferate în Istorie, recunoaşte că avem istorii ale Căilor ferate, scrise însă de ingineri, şi lovite, astfel, de tehnicianism.

6. Cărţile şi broşurile postdecembriste despre comunismul românesc par scrise de nişte adolescenţi imberbi, care n-au găsit pe Internet explicaţia negreţii ivite în zone discrete ale corpului.

Venind vorba despre etapa interbelică a PCR, toţi autorii fac caz de orientarea către Moscova a comuniştilor români.

Văzută din perspectiva experienţei de viaţă şi de lectură, orientarea asta apare mai mult decît normală, apare logică.

Astfel:

1) Comuniştii români, scoşi în afara legii printr-o şmecherie de tip Constantin Argetoianu, erau hăituiţi de Siguranţă, exilaţi practic din România.

La ce ţări din Europa să se uite ei cu jind?

La Franţa, la Anglia, ţări care încurajau autorităţile române ca să-i prigonească?!

2) În URSS devenise realitate doctrina comunistă din cărţi. Şi dacă ar fi fost în legalitate, comuniştii români ar fi văzut în URSS ţara visurilor concretizate în practică.

3) URSS dicta comuniştilor români teza României Mari ilegitime. Iar comuniştii români dovedindu-se nepatrioţi, o acceptau. Şi de asta, PCR n-avea bază electorală.

Păi cum să fie patrioţi ilegaliştii într-o ţară în care erau hăituiţi?!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro