Ion Cristoiu: Cum s-au născut noile clişee politice

„Ochiul său vigilent nu lasă să-i scape nimic. E iritabil şi puţin lipsit de manieră”.

Se dă şi un exemplu:

„Debutul în directorat şi-l face cu o straşnică palmă aplicată unui băieţaş din culise, care nu-l salutase”.

Urmarea incidentului?

De natură a stîrni hohote de rîs:

„Pălmuitul de atunci este viitorul şef al cabinierilor de Naţional, care a fost toată viaţa mîndru de palma care i-a dat-o Caragiale şi care, pentru a face plăcere celor ce visau să-l asculte povestind despre fostul director, spunea mereu, cu un aer de mîndrie: «uite, aici mi-a dat-o»”.

Scenă copiată de realitate din opera de ficţiune a lui Caragiale – se vor grăbi unii să spună.
Nu cred.

Sarcasmul de acest tip, împins pînă la ultimele sale limite, nu e de sorginte caragialeană, ci mai degrabă de natură swiftiană.

*

Amestecate. Nikolai Morozov despre perioada de după decembrie 1989:

„… În Capitală s-a făcut frig, pe străzile pustii pline de cioburi, bucăţi de cărămizi şi gunoaie, un vînt rău gonea ziare mototolite. În prima zi de Crăciun în multe pieţe au fost instalaţi brazi împodobiţi, iar lîngă ei, în memoria celor ucişi, ardeau lumînări. Pe zidul hotelului «Intercontinental» apăruse o inscripţie cu litere uriaşe: «Jos comunismul». Peste tot se ţineau mitinguri, demonstraţii şi procesiuni, circulau camioane din ale căror bene agitatori strigau diferite lozinci prin porta-voci. Au fost create – sau reconstituite – primele partide politice: Partidul Social-Democrat, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal.
Pe Bulevardul Magheru grupuri de oameni discutau cu aprindere zi şi noapte. Se auzeau următoarele: «Cine e acest Iliescu? E tot un membru al nomenclaturii comuniste, numai că e din eşalonul doi…» Pe bulevard trecea un grup de studenţi cu tricolorul găurit în mijloc care strigau cu putere: «Jos comunismul!», «Aruncaţi carnetele de partid!»” (Nikolai Morozov, Corespondentul Agenţiei TASS a văzut totul, editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2002, pagina 91)

*

„Începuse a se vedea foarte clar că unii dintre revoluţionari erau pe deplin mulţumiţi de statu-quo şi nu mai pretindeau nimic, în timp ce alţii erau vădit îngrijoraţi de ziua lor de mîine şi nu considerau deloc încheiată activitatea lor revoluţionară. Aceia care au reuşit să se înfigă în anumite fotolii, pe zi ce trece intrau tot mai bine în rolul noilor «nacealnici», şi răspunsurile lor la întrebările noastre deveneau tot mai formale şi arogante. În cele mai bune tradiţii propagandistice ale «epocii de aur», ni se servea acum imaginea schematică a luptei pline de abnegaţie a eroilor-revoluţionari împotriva tiranului sîngeros. Aşadar, s-au născut deja clişee politice noi, dar mecanismul funcţionării lor rămăsese acelaşi, ca şi faimoasa «limbă de lemn». Iar tentativele noastre de a lămuri anumite realităţi erau tratate adesea ca încercări răuvoitoare de a găsi pete pe chipul luminos al revoluţiei.” (Nikolai Morozov, Corespondentul Agenţiei TASS a văzut totul, editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2002, pagina 93-94).
După ce-am transcris aceste rînduri de melancolie înţeleaptă, m-am gîndit să-l sun pe Nikolai Morozov pentru a-i reaminti că mi-a promis publicarea pe cristoiublog.ro a memoriilor sale. Am renunţat însă amintindu-mi imediat că i-am mai făcut oferta asta, dar el a respins-o, amînînd o decizie, condiţionată (ea, decizia) de o discuţie cu mine.