Ion Cristoiu: Cum se explică Nostalgia după Ceauşescu

Mi-a trimis Editorul spre verificare eseurile din Expres Magazin publicate în noiembrie-decembrie 1992, cele care-mi lipseau din culegerea de comentarii pentru volumul dedicat lui 1992. Dintre acestea îmi atrage atenţia eseul intitulat Dulcea nostalgie, publicat în Expres Magazin din 9 decembrie 1992. Am mai scris că textele mele de Istoric al clipei sînt printre altele şi cronici ale evenimentelor petrecute în postdecembrism. Cercetătorul din viitor poate fi atent nu numai la comentarii, dar şi la realităţile din care izvorăsc aceste comentarii. Dulcea nostalgie din titlul e Nostalgia după Ceauşescu. Debutul eseului fixează nu numai această realitate, dar şi un moment din viaţa mea de gazetar:

„Luni, 30 noiembrie, la emisiunea «Veniţi cu noi pe programul 2», domnul Mihai Tatulici m-a întrebat, ca din partea unui cititor, pe cine văd eu în fruntea României peste patru ani. Nu e prima oară cînd mi se cere să fi un soi de mafalda al politicii. Şi nu sînt singurul comentator cît de cît cunoscut căruia i se pretinde aşa ceva. Din decembrie 1989 pînă acum, omul simplu a asistat la o zguduitoare bulversare a lucrurilor singure şi ştiute. S-a răsturnat tot ce cunoştea el în materie de politică. S-au răsturnat şi axiomele în materie de morală şi psihologie. Neliniştea omului de rînd în materie de viitor mi se pare astfel perfect explicabilă. În aceste condiţii, e normal să acorde credit tuturor celor presupuşi de el a fi înzestraţi cu harul previziunii. Fie aceştia vrăjitori, prezicători, conducători de popoare sau simpli comentatori politici. Răspunzînd domnului Mihai Tatulici, mi-am exprimat temerea că viitorul conducător al României ar putea fi un secretar general. Timpul puţin rămas pentru ca propria-mi persoană să se exprime în cadrul emisiunii nu mi-a dat posibilitatea să mă explic pe larg. Poate de aceea, după seara de luni, mai multe telefoane şi scrisori mi-au cerut s-o fac. Iată de ce îmi propun, în rîndurile care urmează, să explic ce am vrut să spun cu «secretarul general» la emisiunea respectivă.”

Am continuat eseul, concentrîndu-mă asupra cauzelor care au dus la creşterea nostalgiei după Ceaueşcu:

„Ne confruntăm în prezent, după opinia mea, cu o creştere a nostalgiilor ceauşiste ale populaţiei. Simptomele acestei dovezi sunt limpezi oricui. Ele se regăsesc întîi şi întîi în pătrunderea în Parlament a două partide, P.S.M. şi P.R.M., care s-au remarcat printr-o negare în bloc a actului de la 22 Decembrie 1989 şi a evoluţiilor cunoscute de societatea românească în ultimii doi ani. Cu puţin timp în urmă ne miram că astfel de partide există. Eram uluiţi că la nici doi ani de la morţii din decembrie puteau să apară articole de elogiere a soţilor Ceauşescu. Acum, aceste partide sînt în Parlament. Şi nimeni nu se miră. Tuturor li se pare firesc. Acum, ideile naţionalist-comuniste sunt promovate de la tribuna Parlamentului. Preluate de Televiziune, ele sunt răspîndite pe suprafaţa întregii ţări. Şi nimeni nu protestează. Pînă şi presa independentă s-a resemnat. Se mulţumeşte să-şi trimită redactorii la conferinţele de presă ale lui Corneliu Vadim Tudor, pentru a-i răspîndi în sute de mii de exemplare ceea ce el spune în propria-i publicaţie.

Creşterea nostalgiei ceauşiste se regăseşte şi în atitudinea faţă de domnul Ion Iliescu. Luni în şir jurnalişti, oameni simpli i-au reproşat domnului preşedinte trecutul comunist. Acum nimeni nu se mai grăbeşte s-o facă. Şi e şi normal. Cînd Senatul României numără în rîndurile sale pe un fost şef al securităţii, domnul Ştefan David, cînd ideile ceauşiste sunt răspîndite la scară naţională, Ion Iliescu, văzut drept cel ce s-a opus lui Ceauşescu, apare ca un om de Dreapta. Guvernul Văcăroiu e alcătuit în mare parte din foşti miniştri adjuncţi şi şefi de departamente de pe vremea lui Ceauşescu. Însuşi domnul prim-ministru a îndeplinit funcţia de secretar de partid pe ditamai Consiliul de Stat al Planificării.

Nimeni nu obiectează. Nimeni nu-şi exprimă nedumerirea. Nici măcar România liberă! Altfel spus, ziarul care a inventat celebra întrebare din ianuarie ʼ90: «Ce-ai făcut dumneata în ultimii cinci ani?» Să ne imaginăm ce-ar fi însemnat un asemenea guvern în prima parte a lui 1990, perioadă în care un fost secretar cu economicul într-un judeţ al ţării, l-am numit pe domnul Constantin Boştină, a fost obligat să demisioneze pentru că România liberă l-a întrebat ce-a făcut în ultimii cinci ani? Perioadă în care directorii de întreprinderi erau daţi afară de muncitorii constituiţi în ceva asemănător sovietelor din Rusia anului 1917.

Nostalgia după Ceauşescu e o stare de spirit. Ceva mai mult se simte pe cît se pricepe cu inteligenţa. O stare de spirit evidenţiată prin mii de semne mărunte, dar care, ordonate într-un tot, reuşesc să te convingă. Scrisori de la cititori care-şi încep plîngerile despre situaţia actuală cu declaraţii în genul: era mult mai bine înainte. Sau chiar scrisori care afirmă răspicat dragostea faţă de cuplul Ceauşescu. Publicaţiile noastre, Evenimentul zilei şi Expres Magazin, primesc pe zi ce trece tot mai multe scrisori de acest gen. Ca, de exemplu, scrisoarea primită nu de mult, care începe astfel:

«Vă rog foarte mult să vă interesaţi unde se pot depune bani pentru participarea la pregătirea Parastasului şi Pomenirii morţilor noştri, adică ai ţării întregi – Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu.
Doresc foarte mult să se facă acest Parastas la împlinirea a trei ani de la uciderea lor de către duşmanii poporului român, pentru că, oricum se doreşte de către duşmanii celor mulţi şi necăjiţi, fostul Preşedinte al ţării noastre, al României, a fost un erou care s-a luptat timp de 25 de ani cu aceşti duşmani ai poporului român».

Pe plic, la expeditor, scrie Ştefan Tudor, str. Castelului nr. 48, Braşov. Poate că acest domn nu există. Poate că numele de pe plic e fals. Indiferent de identitatea lui adevărată, faptul că acum se poate scrie şi pune la poştă o asemenea scrisoare spune multe. Ziua de Sfîntul Nicolae a fost un alt semn al creşterii nostalgiei după vremurile de odinioară. Toate ziarele au relatat pe larg despre elogiile mai mult sau mai puţin şoptite aduse perioadei ceauşiste la mormîntul celor doi. Argumentele invocate: preţurile erau mai mici, oamenii erau egali, nu erau şomeri. S-a spus că aceşti plîngăreţi la picioarele soţilor Ceauşescu sunt foşti nomenclaturişti. Indiferent cine sunt ei, faptul că au putut veni ziua în amiaza mare pentru a-l elogia pe fostul lor conducător ne arată că în România din ultimul timp s-a schimbat ceva. Însuşi faptul că jurnaliştii români şi străini s-au dus la cimitir pentru a consemna ne confirmă această schimbare. Ei, jurnaliştii, se aşteptau la asemenea reacţii.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro