Ion Cristoiu: Cum voia să se răzbune o ţărancă pentru că „i-au vaccinat copilul”

Sînt aproape pe sfîrşite cu prozele lui Mihai Bulgacov reunite sub titlul Însemnările unui tînăr medic. Marele scriitor îşi valorifică în această carte experienţa sa de medic trimis, după terminarea Facultăţii de medicină, ca doctor la un spital din provincia uitată a Rusiei. Esenţa notelor lui Bulgakov medicul stă în surprinderea înapoierii cumplite a ruşilor din Rusia ţaristă. Chiar dacă se petrece în primii ani ai puterii sovietice, proza lui Bulgakov descrie realităţi moştenite de puterea sovietică de la puterea ţaristă. Pentru această înapoiere edificatoare rămîne bucata Beznă ca în Egipt. Pentru că e viscol, personalul medical de la spitalul din Muriino, unde e repartizat absolventul Bulgakov, îşi poate permite să-l sărbătorească pe doctor cu prilejul zilei sale de naştere. Femeile şi-au pus rochii de sărbătoare, deşi spitalul e înconjurat de o Beznă ca în Egipt, cum spune felcerul Damian Lukici, parafrazînd un text după Ieşirea din Vechiul Testament: „Atunci i-a zis Domnul către Moise: «Întinde mîna ta spre cer şi se va face întuneric în pămîntul Egiptului, încît să-l pipăi cu mîna»” – notează editorul la subsol.

Se discută în principal despre cazurile de tembelism desăvîrşit din provincia ţaristă. Totul pleacă de la o femeie venită la consultaţiile de azi dimineaţă. Intrarea ei în cabinetul doctorului e descrisă în inimitabilul stil satiric bulgakovian:

„A făcut o plecăciune spre scaunul ginecologic, aflat în spatele meu, apoi a scos din sîn un flacon cu gura largă şi mi-a cîntat linguşitor:

– Vă mulţumesc, cetăţene doctor, pentru picături. Mi-au fost de ajutor, tare mi-au fost de ajutor... Mai daţi-mi un borcănaş.”

Era vorba de o pacientă căreia doctorul îi dăduse Beladonă ca să ia cinci picături pe zi. Ea băuse însă borcanul dintr-un singur gest. Stimulaţi de exemplu, ceilalţi din încăpere se apucă să istorisească întîmplări asemănătoare cu pacienţi primitivi din Rusia lui 1918. Fostului medic dinainte de venirea lui Bulgakov i s-a întîmplat una şi mai şi, istorisită de felcer:

„Uite, vine odată la el un amic, Feodor Kosoi din Dulţevo. Uite aşa şi aşa, zice, Liponti Lipontievici, mi s-a înfundat pieptul, mă tem să nu mă înăbuş. Şi, pe deasupra, parcă mă zgîrie în gîtlej.

– Laringită, am rostit eu maşinal, fiindcă, în ultima lună de agitaţie nebună, mă obişnuisem cu diagnosticele fulgerătoare.

– Absolut exact. «Bine, zice Liponti, am să-ţi dau ceva. În două zile ai să fii sănătos. Ţine nişte cataplasme franţuzeşti cu muştar. Pe una lipeşte-o pe spinare între omoplaţi, iar pe cealaltă – pe piept. Le ţii zece minute şi pe urmă le dezlipeşti. Marş! Acţionează!» A luat omul cataplasmele şi a plecat.

Peste două zile apare la consultaţie.

«Care-i problema?» îl întreabă Liponti.

Iar Kosoi către el:

«Păi, zice, Liponti Lipontievici, nu mă ajută cu nimic cataplasmele dumneavoastră.»

«Minţi! îi răspunde Liponti. Nu se poate să nu ajute cataplasmele franţuzeşti cu muştar! Aşa-i că nu le-ai pus?».

«Cum, zice, nu le-am pus? Şi acum am una...»

Şi zicînd acestea, se întoarce cu spatele, iar sinapismul îi era lipit pe cojoc!...

Am izbucnit în rîs, iar Pelagheia Ivanovna a început să chicotească şi să bată îndîrjit cu vătraiul în bucata de lemn.”

Pelagheia Ivanovna e şi ea păstrătoarea unei întîmplări asemănătoare:

„Dar zahărul? exclamă Anna Nikolaevna. Povestiţi-i despre zahăr, Pelagheia Ivanovna!

Pelagheia Ivanovna închise uşiţa şi începu să vorbească, lăsîndu-şi capul în jos.

– Ajung eu tot la Dulţevo, la o naştere...

– Dulţevo e un loc cu faimă, nu se putu abţine felcerul şi adăugă: Iertare! Continuaţi, colega!

– Ei, se înţelege, o examinez, continuă colega Pelagheia Ivanovna, şi simt sub degete, în vagin, ceva de neînţeles...

Ba fărîmicios, ba bucăţi... Îmi dau seama că-i zahăr rafinat.

– Şi asta-i o anecdotă! remarcă triumfător Demian Lukici.

– Daţi-mi voie... nu înţeleg nimic...

– Doftoroaia! îmi răspunse Pelagheia Ivanovna. O doftoroaie o învăţase. Cică naşterea-i grea. Pruncul nu vrea să iasă la lumina lui Dumnezeu. Înseamnă că trebuie să-l ademenească. Şi iată că l-au ademenit cu ceva dulce!

– Groaznic! am spus eu.”

Alături de aceste amintiri stau mărturie a înapoierii situaţiile cu care se confruntă medicul:

De la naşteri în tufişuri pînă la credinţa în doftoriceoaie.

Cînd termin bucata, îmi amintesc deodată că am mai scris cîndva despre un caz asemănător. Ceva cu I-au dat rachiu ca să nu moară de foame. Sînt convins că am citit asta în Însemnările unui tînăr medic la prima lectură şi chiar am consemnat pasajul într-un text publicat. Caut în folderul Posibile eseuri referirea cu pricina postînd la Găsire cuvîntul rachiu. Şi dau de eseu. Nu e inspirat din Bulgakov. E inspirat din cartea Din carnetul unui medic de plasă de dr. Gheorghe Ulieru. Despre această carte, scriam în eseul tipărit sub titlul Un succes uitat:

„Un moment de referinţă semnificativ în literatura anilor 1944-1947 îl reprezintă apariţia în paginile Revistei Fundaţiilor Regale nr. 7, iulie, nr. 8, august şi nr. 9, septembrie 1946, a serialului Din carnetul unui medic de plasă. Însemnări de dr. Gh. Ulieru. (...)

Cîteva date despre autor le oferă numărul 7, iulie 1946, al revistei:

«Pînă la data recentă, cînd ne-a fost încredinţat manuscrisul de faţă, n-am avut nici o cunoştinţă despre doctorul Gh. Ulieru, născut la Cîmpulung-Muscel, în anul 1887 şi decedat în acelaşi oraş, în 1944, la vîrsta de 57 de ani. După cele cîteva fărîme de indicaţii ce am putut obţine de la familie, autorul Însemnărilor de faţă, doctor în medicină în 1913, a funcţionat ca medic de plasă în diferite judeţe, dar mai ales în Muscel, începînd din acest an şi pînă în 1939, cînd, edificat, pe semne, în cele din urmă asupra posibilităţilor ce se dau medicului de plasă de a-şi exercita apostolatul său, a cerut să fie scos la pensie (…).»

Dr Ulieru a activat ca medic la ţară în anii interbelici în România. Realitatea descrisă de el nu se deosebeşte prea mult de cea surprinsă de Bulgakov în Rusia anului 1918 prin Însemnările unui tînăr medic. Iată un exemplu din Însemnările dr Ulieru care dau seamă de acelaşi analfabetism ca şi în provincia spitalului Muriino:

«Infirmiera din I…, mi-a zis astăzi că e cu neputinţă ca copiii bolnavi de scarlatină, pe care îi îngrijeşte în infirmerie, să se poată hrăni numai cu lapte: ca să nu moară de foame, în înţelegere cu părinţii lor, le-a dat să mănînce pastramă şi să bea rachiu»; «Astăzi, doi din agenţii sanitari din plasa au venit să mă întrebe de leafă. N-au primit salariul de trei luni. Unul din ei, lipsit cu desăvîrşire de mijloace de trai, îmi spune că a pus la loterie un briciu cu o curea de încins, rugîndu-mă să iau şi eu un număr»; «Astăzi au venit la mine şase femei cu cîte un copil de şcoală. Ele mi-au adus petiţii scrise de directoarea şcolii din comuna R., în care îmi cer să eliberez certificate de scutire de şcoală copiilor, pe motiv că doi dintre ei sînt surzi şi patru sînt muţi. După puţină cercetare, am dovedit că toţi şase aud şi vorbesc foarte bine. Fiecare femeie venise cu cîte o găină»; «Sanda lui Vasile a venit astăzi şi m-a rugat să-i dau „sînge de nouă fraţi”. Totodată, ea mă previne că o vecină i-a destăinuit că are să-mi iasă înainte cu doniţele goale, de cîte ori m-o vedea, ca răzbunare că i-au vaccinat copilul».”

Recitind acest fragment în noiembrie 2021, în România războiului dintre Vaccinaţi şi Nevaccinaţi, izbucnesc în rîs la ultimele rînduri ale pasajului:

„Totodată ea mă previne că o vecină i-a destăinuit că are să-mi iasă înainte cu doniţele goale, de cîte ori m-o vedea, ca răzbunare că i-au vaccinat copilul”.

La sat a funcţionat mult timp credinţa că nu-ţi va merge bine toată ziua dacă-ţi iese cineva înainte cu găleata goală.

Prin urmare şi pe vremea dr-ului Ulieru, vaccinarea era văzută de mulţi ca un rău făcut cuiva de Autorităţi.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro