Ion Cristoiu: Cumplitul dispreţ faţă de viaţa unui de om

S-a spus şi s-a scris că dictaturile secolului al XX-lea – stalinistă şi fascistă –au întors omenirea în Evul Mediu.
Aserţiunea a fost sprijinită de argumente bogate şi convingătoare: de la tîmpirea în masă, pînă la cruzimea de stat.

În cartea Căderea Constantinopolului, ultima citadelă a Creştinismului din sud-estul Europei, Constantin Dobrescu şi Ion C. Petrescu consacră multe pagini dispreţului faţă de om în Evul Mediu, întruchipat perfect de Mohamed al II-lea:

Mohamed a trăit într-o vreme, cînd toată conjunctura de moment făcea ca omul să fie factorul cel mai desconsiderat, cel mai dispreţuit. Întreaga organizare social-economică făcea ca singura valoare a omului să depindă de altceva, în primul rînd de pămînt“.

Într-adevăr, în Evul Mediu omul nu mai avea nici valoarea sclavului din antichitate. În Antichitate, cel puţin, în cea Romană, se observă un proces de recunoaştere fie şi parţială a capacităţii juridice a sclavului.
Exemplele de dispreţuire absolută a vieţii unui om sînt date de regulă din realităţile invaziilor asiatice. După cucerirea Bagdadului, Timur Lenk ordonă celor 90.00 de luptători să ia fiecare cel puţin un craniu de om, pentru a ridica piramide la Porţile Cetăţii.

Dispreţul faţă de viaţa omului s-a manifestat însă şi-n Europa.
Pentru feudali, viaţa prostimii nu valora nici cît o ceapă degerată.
Aceasta s-a întîmplat în Evul Mediu, într-un context în care o bucată de pămînt era infinit mai valoroasă decît o viaţă de om.

Stalin şi Hitler au dovedit însă dispreţul faţă de viaţa unui om în plin secol XX.
Dictatorul de la Kremlin a trimis milioane de ruşi la moarte prin înfometare, execuţii, prăpădire în lagărele de dincolo de Cercul Polar.
Dictatorul de la Berlin a expediat milioane de evrei în lagăre şi în camerele de gazare.

Stalingradul e un moment în care cei doi dictatori îşi dezvăluie dispreţul faţă de vieţile oamenilor.
Stalin ordonă Nici un pas înapoi! aruncînd în luptă pe străzile Stalingradului mii de ruşi, conştient că aceştia vor muri.

În Viaţă şi destin, romanul lui Vasili Grossman, Novikov, comandantul unui Corp de armată de tancuri, interzice ofensiva tancurilor în ziua de 19 noiembrie 1942, pentru a putea lichida gurile de artilerie duşmane, care ar fi distrus tancuri şi oameni.
Bravul comandant e cît pe-aci să ajungă la Curtea Marţială. Stalin vrea ca Armata Roşie să pornească ofensiva indiferent de preţul în vieţile ruşilor.
La rîndu-i, Hitler refuză ieşirea Armatei a 6-a din încercurie sacrificînd mii de nemţi, pentru ca astfel ruşii să ţină comasate forţele la Stalingrad.

Toate acestea se petrec în secolul XX şi nu în Evul Mediu.
Altfel, spus la lumina becurilor şi nu a opaiţelor, în viteza avioanelor şi nu a carelor trase de boi.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro