Ion Cristoiu: De ce a fost nevoie de o Cădere sîngeroasă?

În timp ce ţările din lagăr cunoscuseră Schimbarea în România în decembrie 1989, părea să nu se întîmple nimic. Mulţi cercetători au pus-o doar pe seama mecanismului represiv bine pus la punct din timpul regimului Ceauşescu. O cantonare în această explicaţie mi se pare nefastă pentru cercetător. Ar trebui luată în calcul, înainte de toate, independenţa României faţă de Moscova în „lagărul socialist“. Celelalte partide comuniste şi-au putut schimba liderii la ordinele venite de la Kremlin, pentru că erau dependente de Moscova. România nu oferea con­diţiile unei asemenea manevre. Nimeni din conducerea de atunci a partidului şi statului nu şi-ar fi permis o disidenţă prosovietică. Risca să fie prezentat drept omul URSS, ţară faţă de care românii manifestau, cum manifestaseră de-a lungul acestui secol, o suspiciune ascuţită. De altfel, nu întîmplător, cu decenii în urmă, în 1955, după preluarea puterii de către Hruşciov, liderul comunist român, Gheorghe Gheorghiu-Dej, n-a putut fi schim­bat de către aripa antistalinistă, dar şi prosovietică, avîndu-l în frunte pe Miron Constantinescu. Situaţia aparte a României îşi avea cauza şi într-o percepţie falsă a Occidentului şi a Uniunii Sovietice în ceea ce priveşte starea de spirit din Armată, din Securitate, din activul de partid. Din faptul că nimeni nu a manifestat pe faţă (excepţie făcînd jalnica „Scrisoare a celor şase“, din martie 1989, avînd drept autori bătrîni comunişti suspectaţi a fi prosovietici), s-a conchis că în jurul lui Ceauşescu era o solidaritate de beton. În realitate, aberaţiile lui Ceauşescu din ultimii ani reuşiseră să-i nemulţumească pe toţi capii Armatei şi ai Securităţii, pe liderii de partid şi de stat. In­toxicat sau lovit de paranoia puterii, Ceauşescu se manifesta ca o unicitate în Istorie. Era un dictator atît de convins de genialitatea sa încît ajunsese să neglijeze un element decisiv pentru supravieţuirea unei conduceri personale:

Asigurarea privilegiilor unui număr restrîns de persoane, care alcătuiesc, de regulă, garda pretoriană a oricărui dictator.

În aceste condiţii, s-a tras con­cluzia, la Moscova, că regimul Ceauşescu nu poate fi înlocuit cu unul gorbaciovist decît pe cale violentă. De aici, strădaniile de a pune între Ceauşescu şi români un număr cît mai mare de cadavre, prin acte provocatoare împotriva forţelor de ordine şi prin manipularea la care s-au dedat posturile de radio occidentale cu audienţă în România.

Rezultatul evenimentelor începute, la 16 decembrie 1989 la Timişoara, sînt cunoscute. Locul lui Ceauşescu e luat de Ion Iliescu, autoproclamat lider al unui organism nou, intitulat Frontul Salvării Naţionale. Citită în seara lui 22 decembrie 1989, Platforma FSN nu diferă însă cu nimic de platformele celorlalte partide comuniste transformate în cursul anului, peste noapte, în partide socialiste: pluralism, alegeri democratice, libertate de expresie. Ca şi în cazul altor ţări, Polonia şi Cehoslovacia, de exemplu, evenimentele ulterioare prăbuşirii comunismului de tip tradiţional au dus la prăbuşirea comunis­mului însuşi. Dar asta e, însă, o altă poveste, lipsită de orice legătură cu evenimentele din decembrie 1989 . În esenţa lor, aceste evenimente nu sînt altceva decît o înlocuire, ţinînd cont de condiţiile specifice ale României, a comunismului de tip ceauşist cu un comunism cu faţă umană, chiar dacă acesta se pitea sub nu­mele de Frontul Salvării Naţionale.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro