Ion Cristoiu: De ce ar trebui să-l citim pe Marx abia acum

Cu tunul. Au fost trimise la tipar cele două cărţi – Statul versus Corneliu Zelea Codreanu şi De la Fondul Antonescu la Conturile lui Ceauşescu. Coperţile atrag privirea, chiar dacă nu cred că şi banii daţi pentru cumpărarea lor. Oricum prin asta soluţionez marea problemă a aniversării celor 7nu ştiu cîţi ani de viaţă. Mi-e groază de clişeele de festivităţi care curg cu acest prilej în cazul unui om, chiar şi cînd e om simplu. Toată lumea simte nevoia să-i ureze La mulţi ani! Toată lumea îi surîde prietenos ca unui idol de lemn dintr-un templu; în realitate, tărăboiul ăsta trece pe deasupra destinului tău. E ca un amor din vis. Cînd te trezeşti realizezi că-n viaţa ta reală nu s-a întîmplat nimic. Cele două cărţi – două pentru că una n-ar fi fost o ştire – sînt un bun prilej de a contracara sărbătorescul artificial cu anunţul La cei ( vine cifra) ani ai mei am publicat două cărţi deodată. Din celelalte puncte de vedere încă două cărţi nu înseamnă nimic. La lista de cărţi publicate pînă acum se mai adaugă două. Între timp însă n-am scris nimic la notele despre Capri, eseul despre Tiberiu e în suspensie, cu caietul de proză am rămas în urmă. Citesc totuşi – dar asta e un şiretlic pentru a nu mai trudi, cititul fiind o comoditate – despre Capri. Am luat la rînd ghidurile cumpărate chiar de la faţa locului. Le-am citit şi acolo, dar fără a avea imaginea de ansamblu, pe care o am acum. Îmi reamintesc acum gîndul de a scrie despre militarii francezi din vremea lui Napoleon care aşezaseră tunurile lîngă ruinele Palatului de la Domecuta. Mă întrebam citind aceste lucruri: Erau ei conştienţi că trag cu tunul lîngă mai mult de un mileniu de istorie? Cartea lui Amedeo Maiuri Capri, its History and its Monuments, Rome, 1955, îmi atrage atenţia asupra unui fapt de telenovelă a Istoriei. N-am vizitat mînăstirea San Giacomo. Am văzut-o, aşa cum ne sfătuiesc ghidurile, din înălţimea lui Belvedere dell cannone. Dacă aş fi vizitat-o, aş fi aflat despre destinul celui care a fondat aşezămîntul. Povesteşte Maiuri:

„Înfiinţarea Chartreusei, între 1371 şi 1374, se datorează lui Jacques Arcucci, conte de Minervino şi de Altamura, secretarul reginei Jeanne I a Napolelui şi membru al celei mai nobile familii din insulă, căreia i-a aparţinut acest Elisée Arcucci, conte de Capri, care a fost amiralul lui Frederic al II-lea. Puternic şi bogat feudal, contele Jacques Arcucci a construit La Chartreussa San Giacomo, ca semn de lui Dumnezeu pentru primul copil dat de soţia sa, Margherita Sanseverina.

Cu ajutorul reginei, el a umplut mînăstirea cu bunuri şi donaţii, în timp ce, prin bule papale, i-a obţinut privilegii şi prerogative ecleziastice, asigurîndu-i proprietatea in perpetuo a patrimoniului său temporal şi spiritual. Dar soarta a vrut ca primul mare constructor al Capriului medieval după Capriul roman al lui Tiberius să aibă un sfîrşit nefericit. După ce a fost antrenat în criza monarhiei angevine şi după pierderea regatului de către regina Jane, tragic ucisă (1381), Arcucci a fost, de asemenea, interzis şi privat de bunurile sale. Cu toate acestea el avea dreptul de a fi primit ca pelerin şi ca oaspete în această Chartreusa pe care el a dotat-o cu bogăţie, nu fără a fi plătit călugărilor preţul răscumpărării fiului său Jannuccio prizonier, a cărui naştere fusese la originea fundaţiei pioase. Contele Jacques Arcucci a trăit ultimii ani într-un mod monastic. A murit în acelaşi an care s-a ridicat pe tronul Napoli Ladislao de Durazzo (1386). S-ar putea să fi fost singurul mare penitent al mănăstirii.

 Într-adevăr, Chartrossa, din ce în ce mai bogată în proprietăţi şi terenuri, locuită doar de cîţiva călugări, care erau serviţi de multe familii, a ajuns să fie veritabilul stăpîn al vieţii agricole şi economice a Capri, datorită chiriilor şi redevenţelor considerabile pe care le încasa pe bunurile sale funciare, donaţiilor şi subvenţiilor care, mai mult sau mai puţin generos, erau împărţite celor mai săraci oameni ai insulei.”

*

Internaţionala. Am cumpărat prin descărcare de pe Itunes două albume cu cîntece patriotice şi revoluţionare de pe vremuri, în interpretarea Corului Armatei noastre fostă populară. Pentru mine e un bun prilej de a asculta Internaţionala, atent la versuri. Ca şi textele clasicilor marxism-leninismului, Internaţionala ne-a rămas în memorie ca un document pe care musai trebuia să-l ştii, dar mai ales să-l ştii în interpretarea dată de propagandă. Prăbuşirea comunismului a redat documentelor care au stat la baza experimentului, nefericit, poate, dar nu de tot inutil, pentru că sub ameninţarea comunismului, capitalismul a trebuit să ia măsuri de protecţie socială inspirate din comunism, libertatea de a fi interpretate de inteligenţe doar curioase. Astfel doctrina lui Marx a fost privită ca un moment filosofic din istoria gîndirii practice, Marx şi chiar Lenin au putut fi citiţi şi citaţi ca orice alţi gînditori, de la Cicero pînă azi. În timpul vizitei la mina din Ţara Galilor ghidul a insistat pe crîncena folosire a copiilor la manipularea cailor, în condiţii de muncă infernale. Am avut din nou imaginea capitalismului sălbatic, exploatator fără milă, din primii ani ai industrializării, descris magistral de Dickens. Împotriva acestui capitalism s-a ridicat Marx în numele proletariatului, principala victimă a goanei după profit cu orice preţ. Şi acestui proletariat îi sînt dedicate versurile Internaţionalei. Auzite sau citite azi, versurile au o noutate de care o lipseau pe vremuri rutina propagandei oficiale. Sculaţi voi oropsiţi ai vieţii/ Voi osîndiţi la foame, sus! N-am nici o îndoială că osînditul de vremea capitalismului sălbatic tresărea la acest îndemn. De unde trag concluzia că ar trebui să recitesc clasicii marxism- leninismului cu ochii celui care a trăit în fine capitalismul fără milă al postdecembrismului românesc.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro