Ion Cristoiu: De ce se impune în realismul socialist norma finalurilor cu perspectivă luminoasă?

Norma: Realismul critic nu oferea personajelor perspectiva viitorului. Realismul socialist se grăbeşte s-o ofere. Astfel una dintre schemele prin care se concretizează norma deschiderii spre viitor constă în finalurile optimiste. Fără nici o legătură cu logica evoluţiei sale, personajul principal devine revoluţionar în final sau, în multe cazuri, se îndreaptă direct spre viitorul de revoluţionar. Romanul Sandei Movilă, Pe Văile Argeşului, publicat în 1950 la Editura pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorilor din RPR, are drept personaj principal pe Mihuţ Sîrbu din Arnota, copil sărac, ajuns să termine liceul cu mijloace proprii. Finalul romanului e şi finalul celor şase ani de învăţătură.

Mihuţ se întoarce în sat în vacanţă. Cînd aceasta se încheie urmează să meargă la Bucureşti, să se înscrie la Facultate. Prozatoarea ni-l înfăţişează însă pregătindu-se să devină revoluţionar:

„Dar cei şase ani, războiul şi alţi ochi mai ageri decît ai lui l-au învăţat să desluşească pentru ce se întîmplă atîtea lucruri nepotrivite, dar care au o cheie şi cheia asta trebuie să ştii s-o întorci, ca să descui multe uşi. Cheia asta o are tînărul Dulgheru, pe care aşteaptă cu sete să-l întîlnească în toamnă. Lîngă diplomă, în buzunarul de sus al hainei, e un carneţel şi în el adresa tînărului Dulgheru luată de la Marinică: «Ion Dulgheru, atelierele Griviţa C.F.R. Bucureşti. Locuinţa: str. Inginer Pizone No. 3» (în dosul Gării de Nord).

Îl va vedea la toamnă pe Dulgheru şi va învăţa de la el lucruri care nu sînt în cursurile Facultăţii. Şi acum va afla multe lucruri, cînd va ajunge în satul lui unde va reîntîlni şi va privi cu alţi ochi copilăria, amintirile şi chiar fiinţele pe care le-a iubit sau le-a urît. Multe lucruri se vor fi schimbat în Arnota, în şase ani, pe care el n-a putut şi n-a ştiut să le bage de seamă în scurtele lui vacanţe. Un lucru e acum limpede, după întîmplarea cu familia Viforanu. O Julia Predoiu, un Iorgu Panait, un Mihalache şi un Oanţă, pe care l-a întîlnit adineoarei, fac casă bună cu Cormorenii, cu Scarlaţii, cu Panaiteştii, cu Aizicii şi cu alţii ca ei, din Piteşti. În locul lui Ilie Tabageru creşte Lucica, mai înspăimîntîtoare, mai cumplită. Florentina Cocuz, Tanţa Popescu, Suzi, Steliana, Marinică şi atîţia muncitori care trec seara spre gară, cu felinarul în mînă, sau spre depou, care lucrează în atelierul lui Freitag, al lui Garoescu, sau la fabrica de tăbăcărie a lui Mircioiu din Găvana, sînt aidoma cu Revoica şi cu Ion Sîrbu, părinţii lui, cu Lisandra şi cu Radu Giontar, părinţii Niculinei şi Mărgăritei, cu Fănică, pe care-l tărîşte Oanţă îmbogăţitul, pe jos, şontorog, după căruţele încărcate cu grîu.

Dar uite, el, un băiat amărît, a început să deschidă ochii şi nu se poate să nu li se deschidă şi altora, şi pieptul lui Mihuţ se umflă ca foalele, încărcate cu aer proaspăt.

– Ehei, Mihuţ, băiete, dă el din cap şi vorbeşte singur ca atunci cînd avea numai unsprezece ani şi străbătea în zori lăstările Arnotei alergînd spre cîrciuma domnului Ilie, să te văd cum ai să ştii să foloseştei învăţătura asta a vieţii, în noul şi necunoscutul drum?” (Sanda Movilă, Pe Văile Argeşului, Editura pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorilor din RPR, Bucureşti, 1952, pag. 367-368)