Ion Cristoiu: De ce se tem românii să abordeze şi Înfrîngerile din Istoria naţională?

N-am făcut asta.

Deşi pînă la urmă editura a dat faliment, şi dacă ar fi doar volumul despre Românii la Stalingrad şi ar fi meritat să existe. Am mai scris că valoarea de excepţie a lucrării stă în caracteru-i de pionierat. În Introducere, trecînd în revistă abordarea Stalingradului în Istoriografia română, autorii citează lucrarea Românii la Stalingrad, tipărită în 1992. E totuşi o culegere de documente. Studiul introductiv nu poate ţine locul unei cărţi despre Stalingrad. De aceea, apărută în 1999, cartea de la Editura Ion Cristoiu e o premieră. Nu doar în Istoriografia din comunism şi din postdecembrism, ci şi în Istoriografia noastră în general.

Stalingradul n-a putut fi abordat între 1943-1944.

După 23 august 1944 Stalingradul n-a fost amintit nici măcar în sens negativ. Cîte ceva s-a mai scris după venirea lui Ceauşescu la Putere. Cu maximă prudenţă. Moscova taxa imediat orice tentativă de „reabilitare a fascistului Antonescu”.

Introducerea ne oferă o excepţională trecere în revistă a avatarurilor subiectului numit Stalingrad:

„Participarea românească a rămas sub embargo, să spunem aşa, timp de aproape o jumătate de secol, fapt ce s-a răsfrînt negativ asupra conştiinţei publice. Militarii români, indiferent de grad şi funcţie, participanţi la această mare confruntare, au fost blamaţi, etichetaţi ca «slugi» ale «clicii militaro-fasciste», ale lui lon Antonescu. Mii şi mii dintre supravieţuitori au fost confruntaţi cu întrebarea teribilă în vremuri cumplite «ce ai căutat la Stalingrad?». Pentru mulţi, ea n-a rămas o simplă întrebare, ci, adeseori, a avut drept urmare ani de temniţă, marginalizare, excludere din viaţa socială, teamă, amărăciune etc. De aceea, cum vom vedea şi pe parcursul lucrării, numărul şi calitatea mărturiilor memorialistice sunt reduse, mulţi dintre actori preferînd să şteargă din memorie episodul Stalingradului sau alte momente ale campaniei armatei române pe Frontul de Est. Pînă în 1989, nici istoriografia română n-a abordat subiectul în toată complexitatea şi dramatismul lui. Singurele retrospective lucide au aparţinut unor autori români din exil, generalii Ion Gheorghe, fostul ataşat militar şi ambasador al României la Berlin şi Platon Chirnoagă, fost membru al Comitetului Naţional Român de la Viena. Ambele lucrări au fost reeditate, după 1990, şi în România. Pe plan intern, subiectul a fost ocolit, informaţii ceva mai ample regăsindu-se în monografia «România în anii celui de-al doilea război mondial» şi în tratatul Istoria militară a poporului român, volumul 6, ambele scoase sub egida Centrului de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară.

După 1990, s-a produs, fără îndoială, o deschidere însemnată pe plan istoriografic, campania armatei române pe Frontul de Est intrînd pe masa de lucru a specialiştilor. În acest cadru a început să se ridice vălul uitării de pe participarea română la Stalingrad. Fără a face un inventar complet asupra întregii istoriografii româneşti postdecembriste, referitoare la acest subiect considerat «tabu» timp de decenii, vom menţiona contribuţiile lui Florin Constantiniu, Gheorghe Buzatu, Alexandru Duţu, Florica Dobre, Jipa Rotaru, Ilie Schipor, Cornel Scafeş ş.a. În anul 1992, a apărut o remarcabilă lucrare, Românii la Stalingrad, ce cuprinde, pe lîngă multe documente importante şi un masiv studiu introductiv, în care cei trei autori, Adrian Pandea, Ion Pavelescu, Eftimie Ardeleanu, schiţează viziunea românească asupra marii confruntări din Cotul Donului şi Stepa Calmucă.

Institutul de Studii Operativ-Strategice şi Istorie Militară a publicat, de asemenea, lucrarea Romania in World War II. 1941-1945, în care sunt reunite contribuţiile mai multor istorici militari şi civili. Acelaşi institut a iniţiat monografia: Armata română în al doilea război mondial, proiectată în cinci volume, din care a apărut primul, consacrat eliberării Basarabiei şi nordului Bucovinei.

La rîndul ei, Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război, în cadrul ciclului evocator Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei, a publicat volumul V, De la Stalingrad la bătălia Moldovei ce cuprinde diverse mărturii ale unor participanţi la marea încleştare de pe Volga şi din Stepa Calmucă. Campania armatei române pe Frontul de Est a făcut obiectul mai multor teze de doctorat, susţinute, îndeosebi, la Academia de Înalte Studii Militare şi al unui ciclu de filme documentar-istorice «Armata română în al Doilea Război Mondial», realizat de Studioul Cinematografic al Armatei.

Aceste eforturi au lărgit aria de investigare a participării româneşti la operaţiile din vara şi toamna anului 1942 pe frontul sovieto-german, dar după opinia noastră, subiectul este departe de a fi cercetat în toată complexitatea lui. Există, de asemenea, unele reţineri privind abordarea acestei problematici care vin atît din partea istoricilor, cît şi a publicului larg. Întotdeauna a fost greu să vorbeşti despre propriile înfrîngeri, mai ales dacă au dimensiunile celei de la Stalingrad. La aceasta s-a adăugat şi ideea, care a circulat destul de mult în deceniile postbelice, potrivit căreia cultivarea sentimentului patriotic, a spiritului de solidaritate civică ar fi compromisă dacă s-ar scrie prea mult despre eşecuri, insuccese, înfrîngeri etc. În consecinţă, asemenea momente, cum ar fi bătăliile de la Turtucaia, Jiu, Bucureşti (toate trei din 1916), Stalingrad, Crimeea, Moldova, din al Doilea Război Mondial, au fost ocolite, tratate sumar ori explicate cvasi exclusiv prin superioritatea zdrobitoare a adversarului.”

Lipseşte, din cîte se vede, dezastrul din ultimii ani în abordarea Stalingradului.

Îl prezentăm noi.

Postdecembrismul a creat condiţiile pentru abordarea profundă a Stalingradului. N-a durat mult. După vreun deceniu de libertate a expresiei, a intervenit brutal aşa-zisa luptă împotriva antisemitismului. Procesul a fost de o primitivitate de neconceput. Ar fi fost normal ca din întreaga Campania e Războiului Sfînt să se decupeze doar antisemitismul lui Antonescu. N-a fost aşa. Despre Antonescu n-a fost şi nu este voie să scrii altfel decît în termeni pamfletari. Negarea totală a regimului Antonescu, avînd drept consecinţă recunoaşterea Proceselor din 1945-1946, toate regizate de sovietici, a dus la negarea Stalingradului. N-a mai avut nimeni curajul să scrie despre Stalingrad. Toţi s-au temut că vor fi acuzaţi de antisemitism, de cultivare a fascistului Antonescu.