Ion Cristoiu: De la Centrul de Ascultare al Armatei din 1940 la NewsHub al SRI din 2022

Pentru cartea despre Stelian Popescu – la care lucrez – recitesc Memoriile lui Constantin Virgil Gheorghiu, publicate în Franţa la Editions du Rocher în 1990, sub titlul Memoires, traduse la noi sub titlul Memorii, la Gramar, în 1999.

Am citit cîndva cartea pentru eseul publicat sub titlul: Un mogul: Carol al II-lea. Farmecul studiului în Bibliotecă stă în descoperirile pe care le faci la recitirea unei cărţi, de data asta dintr-o altă perspectivă decît cea avută la prima lectură. Sînt sigur că la o altă relecturare, voi descoperi alte noutăţi. Reţin acum dezvăluirea din Memorii despre cum se redactau în 1940 Buletinele informative ale Statului. Cu talentu-i de excepţie, Constantin Virgil Gheorghiu surprinde o întreagă atmosferă:

„Cartea mea de poezii premiată, Caligrafie pe zăpadă, a apărut la Fundaţiile regale pentru «Literatură şi artă» cu monograma regelui pe copertă. Este aceeaşi monogramă regală pe care am purtat-o timp de opt ani pe fiecare nasture al uniformei mele, pe chipiu, pe epoleţi. Stagiul de instrucţie de trei luni s-a terminat. Îmi continuu serviciul militar la Bucureşti, la Centrul de ascultare al armatei. Am aici o activitate pe care o îndeplinesc cu entuziasm. Centrul este instalat într-o veche cazarmă, la periferia Bucureştiului. La marginea de vest a capitalei. După cazarmă, e cîmp. Ogoare cu grîu, cu porumb, grădini de zarzavat şi ferme de producţie a laptelui. E primăvara lui 1940. Cîmpurile şi copacii sunt verzi. Pretutindeni sunt flori.

În clădirea Centrului nostru sînt instalate vreo cincizeci de posturi de radio recepţie. Sînt în funcţiune zi şi noapte. Sîntem aproximativ două sute de soldaţi, împărţiţi în patru echipe, care se schimbă în permanenţă pentru a asculta emisiunile de radio ale tuturor ţărilor şi în toate limbile. Douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Camarazii mei ascultă tot ce se spune, în toate limbile şi în toate ţările pe care reuşesc să le capteze. Traduc şi scriu tot ce au auzit, cu numele şi staţia emiţătoare, data şi ora emisiei, pe foi mari, cu antetul Centrului. Triez veştile şi le clasez după subiecte. Comandantul nostru, colonelul Ionescu, controlează informaţiile noastre şi, după ele, redactează un buletin pe care îl dă la bătut la maşină în şapte exemplare. La orele şase dimineaţa buletinele sunt expediate prin curieri pe motocicletă. Unul dintre ele e destinat Regelui şi celelalte Primului Ministru, ministrului Armatei, şefului Biroului de contraspionaj, ministrului Afacerilor Externe şi ministrului de Interne. Al şaptelea exemplar e păstrat la noi. Îi informăm astfel, în fiecare dimineaţă, pe rege, guvernul şi pe conducătorii militari despre tot ceea ce se petrece în lume.”

Ipostaza de lucrător la Centrul de Ascultare îi dă lui Constantin Virgil Gheorghiu şansa de a-şi aminti în Memorii cum s-a primit la Centru ştirea Dictatului de la Moscova:

„Este 26 iunie 1940. Camarazii mei de la Centrul de ascultare al armatei captează o emisiune, în limba engleză, neidentificată, care anunţă că sovieticii au dat un ultimatum regelui României, şi Armata roşie a şi început invadarea teritoriului românesc. Suntem în panică. Toţi soldaţii de la Centrul de ascultare, îngroziţi, stau cu urechea lipită de aparate. Îl informăm pe colonelul Ionescu, comandantul nostru, prin telefon, despre ceea ce auzisem. E o oră tîrzie de noapte. Colonelul este la el acasă, dar vine în goană. A ieşit din pat şi a venit la Centru fără să se sinchisească de ţinuta sa. Are părul în dezordine. Nasturii de la tunică sunt închişi anapoda. Nu l-am văzut niciodată într-o asemenea stare. De cum ajunge, mobilizează echipele de rezervă şi intensifică la maxim ascultarea. Ascultăm toate emisiunile tuturor ţărilor, în toate limbile, înregistrînd cu spaimă noutăţile. La fiecare post e o echipă dublă. Să nu ne scape nimic. Dar nici un post nu mai vorbeşte, nici de ultimatumul sovietic, nici de invadarea teritoriului românesc de către Armata roşie.

Sperăm ca vestea să fie o păcăleală. Dar colonelul Ionescu rămîne grav, preocupat. Consideră că vestea pe care am captat-o este serioasă. Reală. Ordonă să se intensifice la maxim ascultările şi aduce echipe de zi, instalînd grupuri triple de ascultare în faţa fiecărui post de recepţie. După o oră de ascultare intensă, vestea cade ca un trăsnet:

Trimiterea unui ultimatum sovietic şi invadarea României de către Armata roşie sunt confirmate. Vestea e difuzată în acelaşi timp de toate posturile de radio din toate ţările. În toate limbile. Sovieticii înşişi difuzează textul ultimatumului. Deci nu încape nici un echivoc. Uniunea Sovietică ordonă României să cedeze provinciile Basarabiei şi Bucovinei. Sovieticii le acordă românilor un răgaz de trei zile pentru evacuarea celor două provincii, precizînd că, după trecerea acestui răgaz, Armata roşie, masată la frontiera românească, are ordin să ocupe teritoriile cerute.

Redactăm, în grabă, un buletin informativ în mai multe exemplare. Le trimitem, prin curieri motociclişti, în toiul nopţii, la palatul regal, la primul ministru şi la conducătorii militari. Până dimineaţa, rămânem pe ascultare. Toţi. Nici un soldat nu-şi poate părăsi postul său de recepţie radio. Deşi am auzit de zeci de ori acelaşi comunicat, nu ne vine să credem că aşa ceva e posibil, pînă-ntr-atît de groaznică este vestea.”

Un moment straniu, rar întîlnit în Istorie (ce să-i faci? Istoria e mare prozator) rămîne întreruperea telegramei cifrate trimise de Legaţia noastră de la Moscova în noaptea de 26 spre 27 iunie 1940. După primele cuvinte, transmisia se întrerupe. Pentru a afla despre ce-i vorba, Regele şi Premierul trebuie să aştepte pînă la şapte dimineaţa, cînd se va relua transmisia. În volumul Tragedia României. 1939-1947, apărut la Pro Historia în 2004, e redată, prin luare din revista Dialog, revistă a Exilului politic românesc, mărturia lui Horia Georgescu din Dialog, iunie 1988, despre primirea telegramei la Direcţia Cabinetului şi Cifrului:

„Noaptea de 26 iunie 1940, la Bucureşti, era foarte caldă şi grădinile de vară, mai ales la Şosea şi pe lacuri, erau pline de clienţii veniţi să mai scape de zăpuşeală. La «Capul Podului», în Palatul Sturdza, care adăpostea Ministerul de Externe, luminile ardeau peste tot la parter, unde se afla Direcţia Cabinetului şi Cifrului.

Eram printre cei patru, cinci diplomaţi-cifrori, singurii autorizaţi să utilizeze dicţionarele cifrate care de obicei purtau iniţialele recent numiţilor miniştri ai Afacerilor Străine. Pentru telegrame mai secrete, ne serveam de cel mai nou, marcat «Al. Cr.», după numele lui Alexandru Cretzianu, secretarul-general, al cărui birou era alături.

Cifrul lucra zi şi noapte – dar de cîteva săptămîni, de la căderea Franţei, rămîneam la birou între 14 şi 16 ore la rînd, pe echipe. Pe frontiera Nistrului, ca şi pe cea cu Polonia sfîşiată, pe care se instalaseră din 1939 trupe sovietice, incidentele provocate de bolşevici se înmulţeau. Telefoanele zbîrnăiau întruna între noi şi capitalele vecine sau apusene. Cam după miezul nopţii, telefonistul ministerului, Ştefan, anunţă ceva neobişnuit:

«Legaţia Moscova la telefon». Începe imediat dictarea, pe grupuri de cifre, pe care le descifrăm cu dexteritatea născută din experienţă. Telegrama venea direct de la ministrul României, Davidescu, şi începea: «Iată textul notei [...] ce mi-a fost remisă astă-seară, la orele 22, de către Molotov».

N-a fost greu să rectificăm cifrele grupului greşit şi să confirmăm că ele indicau cuvântul «ultimat»...

Comunicaţia telefonică s-a întrerupt însă brusc, cu toate sforţările lui Ştefan de a o restabili prin Centrala Chişinău.

L-am trezit imediat pe dl Cretzianu (care relatează scena în lucrarea sa magistrală The Lost Opportunity, publicată în 1957). El a telefonat fără întîrziere regelui Carol al II-lea şi, cîteva minute mai tîrziu, Marelui Stat Major şi ministrului Apărării. Toţi aşteptau ca pe jar restul telegramei, care însă n-a sosit decît şase ore mai tîrziu. Molotov cerea retrocedarea Basarabiei, evacuarea ei de trupele române, dar şi «remiterea» Bucovinei de Nord ca despăgubire «pentru 22 de ani de ocupaţie românească a Basarabiei»”.

Aşadar, la vremea respectivă celor mai importanţi demnitari li se oferea zilnic un buletin cu principalele informaţii obţinute din ascultarea radiourilor străine. Dar azi? mă întreb. Ştiu că este un buletin informativ trimis zilnic de SRI demnitarilor conţinînd informaţii culese de Serviciu din surse închise. Există însă şi un Buletin în genul celui redactat de Centrul de Ascultare al Armatei în 1940 din ceea ce se numeşte surse deschise? Pentru a afla răspunsul m-am adresat oficial purtătorului de cuvînt al SRI, jurnalistul Ovidiu Marincea. După două zile, mi s-a răspuns. Da, există şi azi un asemenea Buletin informativ. Se numeşte NewsHub şi e trimis demnitarilor online şi nu cu motocicleta. Iată răspunsul întreg:

„NewsHub reprezintă un portal care facilitează transmiterea unor fluxuri dinamice de ştiri, actualizate constant pe tematici relevante în planul securităţii naţionale, pentru o informare operativă, cât mai aproape de timpul real. Această soluţie furnizează posibilitatea navigării, consultării rapide şi facile a tematicilor de interes pe diverse dispozitive (laptop, desktop, tabletă, smartphone etc.) Aceste articole pot fi însoţite de fişiere pdf, audio, video şi foto.

Domeniile de interes sunt asociate ameninţărilor actualizate prin intermediul Strategiei Naţionale de Apărare.

Platforma are posibilitatea evidenţierii ştirilor importante şi cu impact imediat prin notificări de tip push.

Categorii de surse de presă monitorizate: posturi de televiziune, posturi de radio şi presă online în limba română şi din limbi străine (engleză, franceză, arabă, rusă, ucraineană, maghiară, chineză, bulgară, germană etc.).

Beneficiari externi NewsHub: Administraţia Prezidenţială, Parlamentul României, Guvernul României (MApN, MAE, MAI, Ministerul Sănătăţii), instituţii din domeniul securităţii naţionale (SIE, SPP, STS), Avocatul Poporului.”

Ca să vezi unde am ajuns!

De la trimisul cu motocicleta la trimisul online!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro