Ion Cristoiu: De la începutul Războiului, românii au fost cu fundu-n două luntri în Raport cu Germania

Publicistul Ion Cristoiu aduce în atenţie un volum al fostului ambasador al României în timpul Războiului din Est, generalul Ion Gheorghe, intitulat Rumaniens Weg zum Satellinten-Staat (Calea României spre statul satelit), apărută în 1952, pentru a arăta de ce presa de după 23 august 1944 s-a grăbit să scrie că Alianţa cu nemţii a fost anormală, iar cea cu sovieticii alianţa normală.

Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:

„În 1996, se tipăreşte la editura Machiavelli, cartea Mareşalul Antonescu, un dictator nefericit. Chiar dacă Mareşalul e pus azi la index şi cei interesaţi de Istorie citesc despre el pe furiş, atenţi să nu fie văzuţi şi sancţionaţi, totuşi numele mai spune ceva cititorilor. Numele autorului, Ion Gheorghe, nu spune însă nimic. Nici măcar pentru că Ion Gheorghe a fost un mare poet dinainte de 1989, azi uitat, la un loc cu toţi poeţii României.

Ion Gheorghe, autorul cărţii, e generalul Ion Gheorghe, între 1943-1944 ambasadorul României la Berlin.

A fost anterior ataşatul militar al României la Berlin, între 1940-1943.

La 23 august 1944, a refuzat să recunoască Lovitura de stat şi a rămas în Germania. A fost condamnat la moarte în contumacie prin sentinţa dată de Tribunalul Poporului pe 21 februarie 1946.

Între 1945 (după capitularea Germaniei) şi 23 aprilie 1947 a fost internat succesiv în patru lagăre americane din Germania, la reeducare, ca general fascist şi fost ambasador al României fasciste.

După ce a ieşit din lagăr, în 1948, a înfiinţat Organizaţia de Rezistenţă Naţională a Românilor din Exil.

Activitatea sa din Exil l-a propulsat în atenţia Securităţii. A murit în 1957, în RFG.

Ambasadorul cel mai important al României în timpul Războiului din Est, generalul Ion Gheorghe s-a remarcat prin notele sale trimise de la Berlin la Bucureşti, de o excepţională luciditate.

Luciditatea îi defineşte şi lucrarea de referinţă Rumaniens Weg zum Satellinten-Staat (Calea României spre statul satelit), apărută în 1952 la editura Kurt Vowingnckel Verlag, Heidelberg, tradusă la noi în 1996 sub titlul niţel senzaţionalist Mareşalul Antonescu, un dictator nefericit.

Contrar titlului şi contrar aşteptărilor, cartea lui Ion Gheorghe nu e una de memorii. Sînt desigur şi pagini care pot trece drept Memorii: Seara de 23 august 1944, la Castelul Alt-Maflitz, unde se mutase Ambasada noastră la Berlin, după distrugerea de către bombardamentele americane, cînd doar secretarul de stat neamţ ştia de Lovitura de stat, fără să le-o spună însă gazdelor, astfel că pînă şi Pamfil Şeicaru, aflat în drum spre Elveţia, habar n-avea de cotitura de la Bucureşti; descrierea Cartierului general al lui Hitler după eşecul Complotului din iulie 1944. Ele, memoriile, nu se scurg în sine, după propria lor lege, ci supuse demonstraţiei care se vrea cartea. Cu toate acestea, cartea atrage, convinge, se citeşte cu pasiune, pentru că autorul crede în tezele expuse şi mai ales pentru că aceste teze sînt aparte în contextul scrierilor despre Relaţia dintre România şi Germania în timpul Războiului Sfînt.

Să mă explic.

Toate scrierile despre Relaţia noastră cu Germania au pus accent pe eforturile noastre de a fi independenţi. Procesul Mareşalului a avut drept punct central chestiunea dacă România a fost sau nu o colonie a Germaniei. Propaganda rusească pe Front s-a bazat pe teza românilor care au fost trimişi de Antonescu să lupte contra Rusiei împotriva voinţei lor, pentru a face pe placul lui Hitler. La Procesul poreclit al Marii Trădări Naţionale acuzaţiile aduse Mareşalului au fost de înlesnire a jefuirii noastre de către nemţi. Apărătorii postumi ai Mareşalului au insistat şi insistă pe apărarea de către acesta în faţa lui Hitler a intereselor noastre naţionale.

Ce observă generalul Ion Gheorghe?

O chestiune de bun simţ.

De bună voie şi nesilită de nimeni, România a intrat în Alianţă cu Germania în Războiul împotriva URSS. A făcut asta, deşi Germania ticluise Diktatul de la Viena, deşi Ungaria devenea automat aliata noastră. Generalul avertizează însă că-n clipa cînd am pornit Războiul alături de Germania trebuia să fim conştienţi că viitorul nostru depindea de cel al Aliatului. Indiferent că ne plăcea sau nu Germania. SUA şi Anglia au fost alături de Rusia pînă la finele Războiului chiar dacă URSS le era mai mult duşmană decît prietenă.

Ce face însă România?

Beneficiază de ajutorul nemţilor pentru a recuceri Basarabia şi Bucovina. Foloseşte recolta bogată din Transnistria din 1943 pentru a avea o piaţă bogată de produse agricole. Se făleşte pînă la Stalingrad cu victoriile pe cîmpul de luptă.

În tot acest timp – observă Ion Gheorghe – România tratează Germania din punct de vedere economic mai ceva ca un duşman. Germania impusese strîngerea curelei pentru a putea aproviziona Frontul. România se răsfaţă cu alimente, cu bunăstare, astfel încît mulţi observatori străini se întreabă dacă pentru bucureşteni e război. Cînd vine vorba de a da Germaniei cereale, România pretinde valută. Cînd vine vorba de contribuţia pe Front, România vrea ca Germania să-i dea armament pe de a moaca. Mai mult, România bate din picior ca Germania să arbitreze în favoarea sa conflictul cu Ungaria. Germania nu putea face aşa ceva cîtă vreme ungurii luptau alături de nemţi şi români împotriva ruşilor. Aşa cum a dovedit chiar Alianţa împotriva Germaniei, pînă la doborîrea duşmanului nu se pune problema rezolvării conflictelor din interiorul Alianţei.

Potrivit lui Ion Gheorghe, România a fost ca de obicei cu fundul în două luntri. Mareşalul se iluzionează c-ar putea negocia cu Occidentalii pe sub mînă. Întreaga elită românească vrea să se negocieze cu Aliaţii împotriva Germaniei în timp ce militarii români îşi dădeau viaţa pe front alături de nemţi. Fireşte, nu luptau împotriva americanilor sau englezilor. Nu luptau direct. Luptînd împotriva ruşilor luptau de fapt şi împotriva americanilor şi englezilor.

Lovitura de stat de la 23 august 1944 a avut loc fără ca românii să tresară pentru a se întreba:

E corect să-i faci asta Aliatului de trei ani împotriva Rusiei sovietice?

Ofiţerilor, soldaţilor, politicienilor, jurnaliştilor, simplilor cetăţeni li s-a părut normal ca peste noapte nemţii să ne fie duşmani, iar ruşii prieteni.

Presa de după 23 august 1944 s-a grăbit să scrie că Alianţa cu nemţii a fost anormală. Că singura alianţă normală e cea de acum, cu sovieticii.

Cartea lui Ion Gheorghe ne explică de ce-a fost aşa:

De la început românii au fost cu fundu-n două luntri”.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro