Ion Cristoiu: De social-democraţia noastră din trecut nu se ocupă nimeni

De social-democraţia noastră din trecut nu se ocupă nimeni

Amănunte. Căutînd amănunte despre Istoria PSD (vreau să scriu ceva despre neglijarea de către PSD a trecutului social-democraţiei noastre), aflu că după scrutinul din 1928, PSD a guvernat în alianţă cu PNŢ. Prilej de a-mi reaminti că pînă la dizolvarea din vara lui 1947, PNŢ a fost formaţiune de Stînga, acoperind pe scena politică sectorul rezervat comuniştilor şi social-democraţilor români.

*

Căutînd. Am şovăit mult timp să mă apuc de Căderea Constantinopolului, romanul lui Vintilă Corbul, celebru cîndva.

Mă reţinea, printre altele, şi o prejudecată de snob:

Pentru că nu-l văzusem pe autor citat de marii critici români alături de scriitorii piloni ai literaturii noastre, aveam impresia că romanul Căderea Constantinopolului, mărturisit de mulţi cu care am stat de vorbă drept carte de căpătîi a adolescenţei, e o lucrare simplistă, de telenovelizare a istoriei.

Dînd gata mai multe cărţi despre Căderea Constantinopolului, mi-am zis, oftînd, hai să mă apuc şi de Vintilă Corbu!

Din motive care ţin de memoria mea ca o sită, eram convins că am romanul în biblioteca de acasă. Mi-l aminteam ca dat de cei de la Adevărul, care l-au reeditat în colecţia lor burghezo-moşierească. Ba chiar, de cîte ori mă angajam să-l caut, retrăiam – nu ştiu de ce – momentul cînd citisem un fragment.

Căderea Constantinopolului nu e de găsit.

Pe unul din rafturile cu Istorie universală, găsesc romanul dar e vorba de ediţia în limba franceză.

Să fie asta, cartea despre care memoria îmi jură c-am răsfoit-o?

A căuta în biblioteca de acasă o carte de care am făcut rost recent e o aventură mai grozavă decît cea a unei echipe de găsire-salvare prin junglă, mai ales dacă pe acolo sînt şi canibali.

Renunţ, convins că trebuie să fie pe undeva prin casă şi că o s-o găsesc într-o zi, cînd voi căuta altceva, nu neapărat o carte, dar atunci nu voi avea nevoie de ea.

*

Descumpănire. Sub acelaşi semn al parantezei, al amintirii în treacăt şi, cu toate acestea, izbitoare prin geniul amănuntului, iată o altă însemnare despre Suflete moarte făcută cîndva, la a nuştiu cîta lectură a cărţii.

Deschiderea capitolului al X-lea e consacrată reuniunii de la Şeful poliţiei din Urbe pentru o decizie în chestiunea lui Cicikov. Zvonurile despre acestea, numirea unui nou guvernator general, adresele primite de guvernatorul oraşului în legătură cu doi urmăriţi general provoacă – notează Gogol – o slăbire masivă a tuturor funcţionarilor şefi:

„Toţi cedaseră: şi preşedintele slăbise, şi inspectorul sanitar slăbise, şi procurorul slăbise, şi un oarecare Semion Ivanovici, căruia niciodată nu i se spunea pe numele de familie şi care purta în degetul arătător un inel cu piatră şi-l dădea doamnelor să-l admire, pînă şi el slăbise”.

Aşezat temeinic în fotoliu de lectură, parcurg enumerarea şefilor care, potrivit lui Gogol, cedaseră nervos slăbind întîi şi-nîntîi, la întîmplările îngrijorătoare din ultimele zile. La al treilea personaj, mă opresc brusc, lovit de descumpănirea unor întrebări:

Cine e acest Ivanovici?

Gogol îl individualizează cu un amănunt halucinant de pitoresc:

„Purta în degetul arătător un inel cu piatră şi-l dădea doamnelor să-l admire”.

Pe ceilalţi i-a identificat însă prin funcţii.

Semion Ivanovici n-are parte de acest favor.

Fiind vorba, indiscutabil, de un funcţionar şef, te aştepţi ca Gogol să vină cu amănunte despre el.

Zadarnic.

Gogol trece mai departe ca şi cum ar fi răspuns tuturor întrebărilor, lăsîndu-ne însă pe noi, cititorii de azi, într-o perplexitate totală.